februarie 2015 – TRECÂND PRIN ANOTIMPURI…

Aș putea forța contextul și să spun că și în acea vreme oamenii simțeau, ca și acum, o foame și o sete continuă, datorită unui gol interior, care nu putea fi umplut cu pâinea și peștele de fiecare zi, cu smochine, măsline sau alte bunătăți și mirodenii…

Erau o gloată de oameni bolnavi, pe care-i întâlnim și-n zilele noastre, bolnavi care aleargă de la un vindecător la altul, după cum aud că e mai bun, că e mai ieftin sau dacă nu e chiar ieftin, măcar are ceva rezultate!

Paștele, sărbătoarea evreiască, Pesah, era cea mai importantă sărbătoare, le amintea de ieșirea din robia egipteană…

Domnul Isus dorește cu tot dinadinsul să-i facă pe ucenici să judece, să gândească și mai ales, să înțeleagă! Să înțeleagă cine este El, de unde a venit, ce face, de ce face, cum face?…

Banii noștri, cei „două sute de lei” nu ne ajung ca să ne cumpărăm mâncare și să ne săturăm. Nu ne putem cumpăra decât atât cât să ne umplem (în cel mai fericit caz) burțile, vremelnic… Foamea noastră, setea nostră sunt imposibil de potolit! E ceva care nu poate fi măsurat, trebuie să fim umpluți iar și iar!

Nici vecinii sau cei de lângă noi nu ne pot ajuta prea mult… Au și ei, cam cât să le ajungă lor de-o mâncare, de-o băutură, și chiar de-ar vrea să ne ajute și pe noi, dacă ceea ce au ei nu este binecuvântat de Domnul, („a luat pâinile, a mulțumit lui Dumnezeu…”) nu le ajunge nici lor, darămite să ne dea și nouă, și încă, să ne și săturăm…

Oare, după ce s-au săturat acei oameni, de ce le-a zis Isus ucenicilor să strângă „firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic”? Mă uimește, de fiecare dată când citesc „Le-au adunat, deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi. Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel aşteptat în lume.”” Și eu aș fi zis așa! Și aș fi făcut după cum aveau și ei de gând să facă mai departe!

Îl văd pe Domnul Isus, că se teme cumva, de oamenii aceia, euforici, din cauza că erau sătui, și pentru că au priceput ceva din ceea ce a făcut El; zic, că se temea ca nu cumva să vină să-L facă împărat! Așa că, pleacă la munte, numai El singur.

Avea de gând să petreacă o vreme în rugăciune, doar El cu Tatăl!… Trebuia să-i lase să se liniștească!

Când s-a înserat, după ce au terminat de adunat resturile de la cină, ucenicii au coborât la marginea mării, s-au suit într-o corabie și treceau marea, să se ducă la Capernaum.

Eu mă mir că ucenicii au plecata fără Isus, dar poate că El le spusese, înainte să plece pe munte ca, după ce termină treaba acolo, să plece…

Norodul, care-L căuta pe Isus, a văzut că ucenicii au plecat singuri pe mare, seara, cu singura barcă ce era acolo. Nu au înțeles de ce dimineața, Isus nu era acolo unde erau ei?!

Dar, El, noaptea, pe când sufla un vânt puternic pe mare, după ce ucenicii se îndepărtaseră de mal binișor, la 20-30 de stadii, S-a dus la ei! Cum? Umblând pe mare! Așa L-au văzut ei și s-au temut de El, crezând că era o nălucă! Probabil că erau frecvente nălucile pe atunci, sau doar circulau poveși, ca acum, dar ei chiar s-au înfricoșat când L-au văzut că se apropia. El i-a liniștit: „Eu sunt, nu vă temeți!” „Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.” Acest verset mă duce cu gândul la SF, corabia a ajuns îndată la locul spre care mergeau…

A doua zi sosiseră alte corăbii din Tiberiada, aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea, după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu. Când au văzut noroadele că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus.

„Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: „Învăţătorule, când ai venit aici?”

Și aici urmează răspunsul lui Isus. El pune degetul pe rană! „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.””

– Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” „Ce semn faci Tu deci”, I-au zis ei, „ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: „Le-a dat să mănânce pâine din cer.”

Aici sunt năucită! Cum adică? Ei au văzut semnul, cel puțin unul, și de aceea au alergat ca nebunii după El, să-L ia și să-L facă împărat, iar acum Îl provoacă cu „ce semn faci Tu, ca să-l vedem și să credem în Tine?” Asta-i bună! Au uitat de la mână pân’ la gură?! De ieri seară și până azi? Dar nu oamenii de rând puneau aceste întrebări, ci, mai marii lor!

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa”

„Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pâine.” Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer.” Şi ziceau: „Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum deci zice El: „Eu M-am coborât din cer”?”

Isus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În Proroci este scris: ”Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine. Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl. Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu, şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.”

La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac.”

Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum. Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”

Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred.”

Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.

„Voi nu vreţi să vă duceţi?”
„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”

Isus le-a răspuns: