Poveste din război

Răul este lipit de inima omului. Noi toți purtăm în inimă „firea păcătoasă” pe care am moșteni-o de la Adam – o înclinație spre egoism și răutate, care, dacă nu e controlată prin prezența Duhului lui Dumnezeu, poate să o ia razna și să distrugă atât viața noastră, cât și a celor din jur.

Să-I mulțumim însă lui Dumnezeu că salvarea Sa nu se adreseză numai poporului Israel. Fiecare femeie și fiecare bărbat poate alege azi să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fii evreu ca să primești salvarea. Dumnezeu, în dragostea Lui nesfârșită, toarnă Duhul Său Sfânt peste toți cei care se întorc la El și cred în El. Astfel, se „topește” răul ce sălășluiește în inima omului și este transformat de dragostea lui Dumnezeu, iar Duhul Său Sfânt se revarsă asupra celor răscumpărați din păcat.

Daniel Christiansen povestește despre o rudă de-a sa, un soldat român pe nume Gheorghe Ana, care a luptat pe front în cel de-al doilea război mondial. Era în 1941 și trupele inamice invadaseră provincia românească Basarabia, pătrunzând în Moldova. Gheorghe și tovarășii lui de arme erau tare speriați. Gloanțele șuierau în jurul lor și obuzele zguduiau pământul. Peste zi, Gheorghe căuta să se liniștească citind din Biblie, dar la venirea nopții nu mai putea face nimic decât să stea ghemuit la pământ rememorând versete pe care le învățase în copilărie.

Într-o zi, în timpul unui tir de focuri inamice, Gheorghe a fost despărțit de restul companiei sale. Cuprins de panică, s-a afundat tot mai adâc în pădure până când, lângă trunchiul unui copac uriaș, a adormit epuizat. A doua zi, încercând să-și găsească tovarășii, s-a îndreptat cu prudență în direcția frontului, ascunzându-se la umbra copacilor, ciugulind dintr-un colț de pâine și potolindu-și setaea cu apă din pârâuri. Apropiindu-se de locul unde se dădeau luptele, și-a luat pușca de pe umăr, a tras piedica și a început să se uite atent după inamici, cu nervii încordați la maxim. La nici douăzeci de metri depărtare se ivi brusc un rus.

Toate gesturile curajoase e care le repetasem în mintea mea s-au evaporat într-o clipă. Mi-am aruncat pușca la pământ și m-am aruncat în genunchi , mi-am îngropat fața în palmele transpirate și am început să mă rog. În timp că mă rugam, așteptam să simt pe tâmplă țeava puștii soldatului rus.

Am simțit o atingere ușoară pe umăr, aproape de gât. Mi-am deschis ochii încet. Adversarul meu îngenunchease în fața mea și pușca sa zăcea pe jos. Niciunul dintre noi nu înțelegea nimic din cuvintele celuilalt, dar cu toate astea ne-am putut ruga împreună. Ne-am încheiat rugăcunea cu două cuvinte care nu aveau nevoie de nicio traducere: „Aleluia… Amin!”

Apoi, după ce ne-am îmbrățișat printre lacrimi, ne-am îndreptat fiecare în altă direcție, către marginea luminișului, și am dispărut printre copaci.

Tânjind după întoarcerea lui Hristos

Una din cele mai emoționante povești pe care le-am auzit cu personae care așteaptă întoarcerea liderului lor este cea a exploratorului Sir Ernst Shackleton. În 8 augus 1914, într-o zi de sâmbătă, la o săptămână după ce Germania a declarat război Rusiei, douăzeci și nouă de bărbați s-au îmbarcat pe o corabie cu trei catarge în Plymouth, Anglia, pornind într-o expediție în Antarctica, petri a devein primii exploratory care aveau să străbată pe jos acest continent. Sir Ernst Shackleton își recrutase echipajul printr-un anunț care suna a avertisment: „Cut bărbați pentru o călătorie primejdioasă. Salarii mici. Frig cumplit. Luni întregi de întuneric beznă. Pericol permanent. Nu există garanția că vă veți întoarce teferi. Faimă și onoruri în caz de reușită.”

Shackleton nu numai că era un om sincer (oamenii săi au trecut, într-adevăr, prin toate greutățile menționate), dar era și un lider priceput și un adevărat erou. Oamenii îi spuneau „Șeful”, deși el nu considerase niciodată că titlul acesta i se și cuvine. Muncea cot la cot cu ceilalți membri ai echipajului, reușind să consolideze unitatea acestuia, la bordul corabiei p care o botaezase, inspirit, Endurance (rezisteță îndelungată). În luna ianuarie 1915 vasul a rămas prins între sloiurile de gheață și, în cele din urmă s-a scufundat, punându-i pe oameni în situația de a-și instala cortul pe banchiză-o platformă de gheață care plutea liber. Shackleton își punea oamenii la muncă în timpul zilei, iar noaptea se distrau. Jucau fotbal pe gheață, cântau împreun și se întreceau cu săniile trase de câini.Aici, în cortul de pe banchiză și-a dovedit Shackleton talentul de lider. El a renunțat de bună voie la sacul său de dormit îmblănit, în favoarea unuia dintre membrii echipajului și le servea personal oamenilor câte o ceașcă de lapte cald în fiecare dimineață.

În aprilie 1916, banchiza pe care își întinseseră cortul, tot mai subțiată, era pe punctul de a crăpa, silindu-i să își caute refugiul pe Insula Elephant, aflată în apropiere. Știind că nu prea existau șanse să primească ajutor de pe acea insulă pustie, Shackleton și încă cinci membri ai echipajului s-au urcat într=o barcă de salvare de 7,5 mmetri, cu care aveau de gând să străbată aproape o mie cinci sute de kilometri de ocean, sperând, mai degrabă decât promițând, să revină cu ajutoare. În cele din urmă, în data de 30 august, la capătul unei călătorii neobosite de 105 zile și după alte trei încercări eșuate, Shackleton s-a întors ca să-și salveze oamenii, devenind un erou în ochii acestora.

Dar poate că adevăratul erou al acestei povestiri este Frank Wild. În calitatea sa de adjunct al comandantului, Wild a rămas la conducerea echipajului în absența lui Shackleton. El a menținut rutina instituită de Șeful. Încredința sarcinile zilnice, servea masa, cânta și îi îndemna și pe ceilalți să i se alăture, organiza întreceri sportive, într-u cuvânt, ridica moralul oamenilor. Deoarece „exiata permanent pericolul ca tabîra să fie îngropată de zăpadă… și să devină invizibilă de pe mare, așa încât echipajul de salvare i-ar fi căutat zadarnic”, Wild își punea întruna oamenii să înlăture nămeții cu lopata.

Se înțeleseseră ca, la apropierea de insulă, cei de pe vasul de salvare să tragă un foc de armă, dar după cum a mărturisit Wild, „de multeori s-a întâmplat ca sloiurile de gheață să se prăbușească și, în cădere, să producă un zgomot asemănător focului de armă, pe care noi l-am luat drept semnalul mult așteptat, așa că după o vreme nu am mai dat crezare acestor sunete”. Însă el nu și-a pierdut niciodată speranța că Șeful se va întoarce după ei.Încrezător, Wild păstra o cantitate mică de kerosen și de combustibil uscat căruia să îi dea foc pentru a indica locul unde se află, în „ziua minunată” când aveau să fie salvați.

Când Shackleton s-a întors, în cele din urmă, pe n spărgător de gheață chilean, în tabără mi rămăseseră provizii pentru cel mult patru zile Shackleton personal a străbătut de mai multe ori apele înghețate, într-o mică barcă de salvare, pentru a-și transfera echipajul în siguranță. În mod miraculos, ceața plumburie s-a ridicat suficient încât tot echipajul să fie îmbarcat pe vasul de salvare într-o oră.

Mai târziu Shackleton a a flat de la oameni cum de fuseseră pregătiți să părăsească tabăra atât de rapid și și-a notat următoarele: „După două săptămâni de la plecarea mea, Wild își strângea sacul de dormit în fiecare dimineață, spunându-le oamenilor: «Pregătiți-vă lucrurile, băieți, s-ar putea ca Șeful să se întorcă azi». Și iată că într-o bună zi, ceața s-a ridicat și au zărit corabia pe care o așteptau de patru luni de zile.” „Așteptarea încrezătoare a lui Wild s-a dovedit a fi molipsitoare”, așa că toți oamenii erau pregătiți când a sosit ziua plecării.

Echipajul naufragiat al lui Shackleton a sperat cu încăpățânare că liderul lor se va întoarce după ei și au așteptat cu nerăbdare acea zi. Dar oricât de destoinic și de devotat ar fo fost Shackleton, oamenii să nu puteau fi siguri că se va întoarce. Era, la urma urmelor, un simplu om care avea de înfruntat forțe pe care nu le putea controla, așa că știau că e posibil să nu se mai întoarcă. Spre deosebire de echipajul acesta disperat, noi avem o promisiune infailibilă că omnul nostru Se va întoarce. În cazul nostru nu e vorba de o speranță vagă sau de o așteptare neîntemeiată, căci Domnul nostru este Creatorul și Stăpânul lumii, iar promisiunea Sa e la fel de sigură ca însăși existența Sa.

Capul Lui încununat cu multe cununi împărătești…

„Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur.” Apocalipsa 19:12

Ioan descrie ceea ce vede în descoperirea ce i-a făcut-o Însuși Domnul Hristos. Apostolul vede creștetul Hristosului care se va reîntoarce pe pământ că este încoronat cu multe cununi, ceea ce dovedește statutul Său absolute suveran, de Împărat al împăraților și Domn al domnilor – rege incontestabil al întregii lumi. Știindu-L suveran, noi creștinii trebuie să avem inima plină de pace. Teama trebuie să fugă de la noi! Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez din secolul al nouăsprezecelea a descris liniștea și siguranța ce decurg din suveranitatea lui Hristos astfel:

„Sunt convins că nu există nicio altă doctrină mai încântătoare pentru un creștin decât cea a suveranității absolute a lui Hristos. Mă bucur că nu suntem lăsați în voia sorții, că nimic nu se întâmplă fără rost, ci Hristos domnește peste toate. Dacă aș crede că există în iad un diavol care nu e cârmuit de Hristos, mi-ar fi teamă că acel diavol mă poate nimici. Dacă aș crede că există vreo circumstanță în lumea asta care să nu se afle sub controlul lui Hristos, m-aș teme că acea circumstanță mă poate distruge. Ba mai mult, dacă ar fi în cer vreun înger care să nu-I fie supus lui Dumnezeu, aș tremura chiar și în fața lui. Dar atâta timp cât Hristos este Împăratul împăraților și eu sunt un frate al Său, pe care El îl iubește, Îi dau Lui toate grijile mele, căci știu că Îi pasă de mine: și, cuibărit la sânul Său, sufletul meu se odihnește, încrezător și liniștit.”

Există Dumnezeu?

Există Dumnezeu?

Chiar dacă nu-L vedem, Dumnezeu există!

minafla

long hairUn bărbat a mers la frizer să se tundă. În timp ce frizerul îl tundea pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
”Nu cred că Dumnezeu există.”
“De ce spui asta?” a întrebat clientul.
“Trebuie doar să ieşi pe stradă si să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care permite să se întâmple asemenea lucruri.”

Clientul s-a gândit pentru un moment, dar nu a răspuns, pentru că nu voia să înceapă o discuţie în contradictoriu. În scurt timp, frizerul a terminat de tuns şi clientul a plecat mai departe. Imediat ce a ieşit din frizerie a văzut…

Vezi articol original 128 de cuvinte mai mult

Am ajuns vremea…

„Cerul dă LIKE-uri doar la cei care sunt confundați cu Isus”

Gânduri pentru viața de aici...

clockAm ajuns vremea când câinii sunt iubiți mai mult decât copiii. Când orfanii rămân neînfiați iar pentru animale se bat organizațiile care mai de care mai tare. Am ajuns vremea când o mamă care dă viața la copii e arătată cu degetul iar cea care face întreruperi de sarcină e aplaudată.

Am ajuns vremea când ziarele și revistele sunt mult mai apreciate ca Biblia. Când avem timp de știri, de integrame și de rebus dar n-avem timp de suflet.

Am ajuns vremea când Dumnezeu pleacă de la noi. Nu că l-am rugat, cum au făcut Gadarenii, ci pentru ca i s-au dat legi să părăsească țara. Ceea ce n-au știut gadarenii și nu știu nici cei de azi e ca atunci când Isus pleacă de la tine nu-ți rămâne altceva decât iadul.

Am ajuns vremea când tinerii își verifică Facebook-ul în fiecare oră să nu piardă vreun like sau vreun…

Vezi articol original 426 de cuvinte mai mult

INTERVIU CU PROF. DR. ROMAN MORAR – ” DIABETUL NU E, PRACTIC, O BOALA ! „

EARTH CHANGE MZ

„După trei luni de tratament natural, întreg pancreasul se reface!”

– D-le prof. Morar, aţi cercetat minuţios diabe­tul, iar tratamentul cu DIAVIT a salvat mii de bol­navi din ţara noastră. Care sunt concluziile ulti­me­lor dvs. studii?
– În ultimii ani, am făcut mulţi paşi noi în înţe­le­ge­rea acestei boli încă necunoscute de omul mo­dern. Eu am studiat diabetul încă din 1982, când deja aveam brevet pe Eridiarom. Tratând iniţial diareea la ani­male, am văzut că ace­laşi tratament are succes şi la oameni. Numai că au înce­put să-mi scrie pacien­ţii: „Eu am avut diaree şi mi-a trecut, mă simt foarte bine, dar având şi diabet, observ că după trata­ment mi-a scă­zut glicemia şi văd mult mai bine. Ce să fac? Ce regim alimentar să ţin? Cum pot să beneficiez, în continuare, de aceste re­zul­­tate în boala dia­betică?”. Eu nu ştiam nimic despre diabet, nici nu voiam să mă ocup de această…

Vezi articol original 3.702 cuvinte mai mult