Am citit o meditație care mi-a plăcut mult de tot. V-o relatez:
Doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră, pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celalalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de facut decat să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfârşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îsi petreceau vacanţele.
În fiecare după-amiaza, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară. Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi cand i se descria în amănunţime ce se întampla în afara spitalului. Perspectiva sa se largea şi căpăta substanţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apă barci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbraţişati admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau în depărtare. Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia.
Celalalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-aminază călduţă omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie în detaliu ce se întampla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să îşi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urma, ajunsese să-şi dorească cu disperare sa fie el aşezat în locul aceluia.
Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă asistenţii să ia trupul neînsufleţit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil, apoi il lăsă singur. Încet şi cu mare greutate, bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de piveliştea de afară! Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol!!!
Sună infirmiera şi o întrebă: ,,Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”
Sora îi raspunse surprinsă: ,,Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva.” Apoi adaugă tristă: ,,Poate voia doar sa te încurajeze…”
Morala:
Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce altii încearcă să îţi dăruiască.
Ștefania
TRECÂND PRIN ANOTIMPURI... 