Despre Stefania

Împart și cu tine ce-mi place

Dumnezeu este bun și perfect!

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele spunea întotdeauna: „Regele meu, nu fi descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect, nu greșește.”

Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica maiestatea sa să-și piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
– Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-as fi pierdut un deget. Slujitorul i-a răspuns:
– În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect, nu greșește niciodată.
Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
– Dumnezeu este bun și perfect.

Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbatici care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au aflat că împăratul nu avea un deget, așa că a fost eliberat pentru că nu era considerat „complet” pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus:
– Prietenul meu, Dumnezeu a fost foarte bun pentru mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare: Dumnezeu este atât de bun, de ce mi-a permis să te pun pe tine în închisoare?
Slujitorul său ia răspuns:
– Regele meu, dacă n-aș fi fost pus în închisoare, aș fi plecat cu tine și aș fi fost jertfit, pentru că nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește.

Adesea ne plângem de viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă, uitând că totul se întâmplă cu un scop.

Dumnezeu știe de ce citești astăzi acest mesaj… Dumnezeu este bun și perfect!

Reclame

Secretul unei vieți fericite.

Yanjel, proprietarul evreu al celei mai renumite brutării din Germania, spunea adesea:
„Știi de ce sunt azi în viața? Eram adolescent în Germania, când naziștii îi omorau pe evrei fără milă. Aceștia ne-au dus cu trenul la Auschwitz.

În timpul nopții, în compartimente, era un frig de moarte. Ne-au lăsat zile întregi în vagoane, fără mâncare, fără pături cu care să ne încălzim. Ningea peste tot. Vântul rece ne îngheța obrajii în fiecare secundă. Eram sute de oameni în acele teribile nopți friguroase. Fără mâncare, fără apă, fără adăpost, fără pături. Ne îngheța sângele în vine.

Lângă mine era un bătrân evreu, iubit în orașul meu.Tremura tot și arăta îngrozitor. Mi-am așezat brațele în jurul lui, pentru a-l încălzi. L-am îmbrățișat puternic pentru a-i da puțină căldură. I-am frecat brațele, picioarele, fața, gâtul. L-am implorat să rămână în viață. L-am încurajat. Toată noaptea l-am încălzit în acest mod pe acest om. Eram eu însumi obosit și înghețat. Degetele îmi înțepeniseră, dar nu am încetat să-i masez trupul acestui bătrân pentru a-l încălzi. Au trecut astfel multe ore. În sfârșit, a venit dimineața, soarele a început să strălucească. M-am uitat în jurul meu să văd alți oameni. Spre groaza mea, tot ce puteam să văd erau niște trupuri înghețate. Tot ce puteam să aud, era o liniște de moarte. Noaptea geroasă îi omorâse pe toți. Muriseră de frig. Numai doi oameni supraviețuiseră: bătrânul și eu. Bătrânul supraviețuise pentru că îl ținusem încălzit iar eu supraviețuisem pentru că îl încălzisem. Îmi permiți să-ți spun secretul supraviețuirii în această lume?

Când tu încălzești inima altora, vei rămâne încălzit și tu. Când tu sprijini, încurajezi și inspiri pe alții, vei descoperi sprijin, încurajare și inspirație și în viața ta.

Dragi prieteni, acesta este secretul unei vieți fericite!”

Am primit acest text pe Whatsapp, mi s-a părut de mare preț acest secret și nu m-am putut abține să vi-l împărtășesc. 🙂

Kafka and the Doll, The Pervasiveness of Loss

IMG_20181121_133526.jpgPovestea spune că, într-o zi când mergea prin parcul în care își făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întâlnit o fetiță care plângea. Își pierduse păpușa și era tare dezolată.
Kafka s-a oferit să o ajute să o găsească așa că și-au dat întâlnire a doua zi, în același loc.

Pentru că nu a găsit-o, el a scris o scrisoare pe care i-a citit-o fetiței a doua zi când s-au reîntâlnit.

“Te rog nu plânge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”

Acesta a fost începutul multor scrisori care au urmat. De fiecare dată când cei doi se întâlneau, Kafka îi citea fetiței aventurile imaginare prin care trecea mult iubita păpușă. Fetița era consolată.

Când întâlnirile lor au a juns la sfârșit, Kafka i-a adus fetiței o păpușă. Aceasta arăta, evident, diferit față de cea originală. Scrisoarea cu care a venit însoțită explica: “Călătoriile mele m-au schimbat”.

Mulți ani mai târziu, fetița, acum fiind o femeie adultă, a găsit în această păpușă un bilețel pe care scria: “Tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă.”

Fericirea

SQ_HappinessApartFromHim_750x750.jpg

PSALMUL 4

Către mai-marele cântăreţilor.
De cântat pe instrumente cu coarde.
Un psalm al lui David

Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, scoate-mă la loc larg când sunt la strâmtorare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea! Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după minciuni? (Oprire)
Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude când strig către El. Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat, apoi tăceţi! (Oprire)
Aduceţi jertfe neprihănite şi încredeţi-vă în Domnul! Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne!”
Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului. Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.

APARENȚELE ÎNŞEALĂ

Stanford

Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

-Dorimsă-l vedem pe domnul preşedinte, a spus omul încet.

-Îmipare rău, este foarte ocupat, a răspuns secretara.

-Aşteptăm, a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita.

  • Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca – i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:
– Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. Preşedintele nu a părut interesat.

-Doamnă, a spus acesta, nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.

-Oh, nu, replică repede femeia, nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.

Președintele și-a întors către ei privirea. Se uită scurt la rochia femeii și la costumul lui simplu, apoi exclamă:
– O clădire! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!

Pentru o clipă femeia a tăcut.
Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:
– Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră?

Soțul său acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.
Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era ‘memorialul‘ său.

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.

Poveste cu tâlc

Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.

Șeful, Leul, era surprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată, sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct. Astfel a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Așa că, a angajat-o pe Păianjen. Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.

Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.

Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.

Între timp, Furnica, care mai demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare din timpul de lucru. Văzând-o, Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.

Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.

Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucra cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea.

Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții ce creștere a productivității.

Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați.

Ghiciți pe cine a concediat Leul? Pe furnică! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația.