Pietre de aducere aminte…

Cel mai greu lucru este, de obicei, să exprimi în cuvinte ceea ce simţi.

Comunicarea este cea mai grea. Şi mai greu mi se pare să spun în câteva cuvinte ce mi-a făcut mie Domnul, când de fapt povestea mea ar fi cam de şase luni de zile şi mai mult. Faptele se pot povesti cât de cât uşor, dar trăirile au fost şi sunt atât de intense şi de complicate, încât e cam greu să le condensez, mai ales că dau fiecărui gând pe care l-am avut cea mai mare atenţie. Şi, cum ceea ce am trăit eu a fost foarte complicat, în mintea mea cel puţin, fiindcă este o poveste lungă, am să trec la ea, deoarece pentru aceasta sunt aici.

S-a întâmplat cu 4 ani şi ceva în urmă. Eram însărcinată cu cel de-al doilea copil al nostru, cu Dany şi când eram în luna a treia de sarcina am constatat că eram bolnavă de trichineloză. Când am aflat, m-am îngrozit. Nu pentru mine şi soţul meu, cât pentru Cristina, fetiţa noastră care avea atunci 1 an şi 10 luni şi pentru ceea ce purtam cu atâta drag, cu multă bucurie în pântece. Am început să-mi fac procese de conştiinţă, că n-am fost atentă la carnea ce am mâncat-o, la ce am pus pe masă ca să mănânce copila, dar cel mai mult mă temeam de cum va fi , ce se va alege de copilaşul încă nenăscut. Îmi veneau în ajutor, ca să zic aşa, toţi medicii de la spitalul de boli contagioase, doctoriţa de salon, directorul spitalului Cârstina, d-na prof. Nanulescu, asistentele și chiar femeile de serviciu, de la salonul nostru, cu toţii îmi dădeau sfatul cel mai potrivit, în opinia lor, acela de a face avort, deoarece, spuneau ei, „Copilul va fi un retardat, o legumă. Ce rost are să faci aşa ceva. Sunt destui!” Doctoriţa de salon venea în fiecare dimineaţă să-mi spună. „Doamna H continuăm tratamentul şi la externare vă dau un bilet de trimitere cu recomandarea pentru avort.” În fiecare dimineaţă. Această atitudine a lor m-a determinat să mă gândesc că este într-adevăr ceva foarte grav şi eu nu mai am ce face copilului nenăscut, asta e, va fi cum va fi. Apoi, mă gândeam împreună cu soțul meu, cum va fi copilul, dacă atunci când va putea vorbi, dacă va putea vreodată, nu ne va acuza? Aveam tot felul de gânduri negre, frământări…

Totuşi am putut să văd mâna lui Dumnezeu şi în faptul că pentru mine şi Cristina, medicii au făcut rost de medicamente mai blânde, ziceau ei, mi le-au adus de la SANEPID. Au venit personal cei de acolo să mă vadă şi să se asigure că am primit medicamentele.

Medicul ginecolog a fost singurul care mi-a vorbit frumos şi a zis că din câte cunoaşte el această boală, în sine nu va afecta sarcina, poate tratamentul, dar totuşi nu este sigur. Să mă liniştesc totuşi.

De fapt, ca să nu mai lungesc vorba, am fost foarte speriată, şi îngrijorată, şi soţul meu era, cu privire la sarcină. La fel şi părinţii noştri…

Vestea îmbolnăvirii noastre a ajuns la biserică şi desigur mulţi dintre dvs. vă mai amintiţi că v-aţi rugat aici în biserică pentru noi. Îmi făcea bine oarecum să ştiu că încă cineva se mai ruga pentru noi. Apoi simţeam că aveam nevoie să vorbesc cu păstorul bisericii mele, fr. Gigi Cosman. Şi mă gândeam ce bine-ar fi să vină, dar apoi îmi ziceam că e foarte ocupat, că era atunci la curs fr. Iosif Ţon, că poate va  veni acasă la noi să ne vadă şi să vorbim. Dacă nu vine până mă duc acasă, îl sun să-l rog să treacă pe la noi.

Între timp, au început să vină pe la noi oameni pe care nici nu mă aşteptam să-i văd, oameni din biserică, fraţi, care ne aduceau fructe, pe lângă încurajări şi simţeam dragostea lor de fraţi. Le păsa de noi. Am văzut asta pentru că atunci când le-am spus ce zic medicii despre bebeluş, s-au temut ca nu cumva să fac nebunia de a asculta sfatul medicilor. În mintea mea se dădea o luptă puternică. Nu voiam să fac avortul, dar frământarea mea era atât de mare, că tot această întrebare le-o puneam: „Dar ce se va alege de copilul acesta, care nu are nici o vină, a fost şi este dorit, aşteptat, la primul ecograf nu s-ar fi văzut că ar avea ceva probleme, ce va fi cu el? Dacă o fi aşa cum spun medicii aceştia?” Nu prea aveau ce să-mi spună, decât că Domnul le ştie pe toate şi-mi aduc aminte că Romani 8:28 a fost versetul pe care mi l-au repetat unii, făcându-mă să-i pătrund sensul.

Cristina, fetiţa noastră era cu mine în salon şi o puteam observa tot timpul. Era relativ bine. Tratamentul a afectat-o în sensul că din neastâmpărată ce era, după 4 zile de tratament a cam picat şi ea, ca o musculiţă, nu mai avea aceeaşi vlagă ca înainte. Dar era sub ochii mei, o vedeam şi-mi puteam forma o părere.

Cam în a 5-a seară de când eram internaţi am avut o vizită, era târziu, chiar de la căpătâiul unei muribunde, fratele Gigi a venit să ne vadă. Când l-am văzut că intră în salon am izbucnit din nou în plâns, defapt trebuie să vă spun un lucru esenţial: tot timpul plângeam, nu-mi mai puteam controla emoţiile, gândul îmi era la cel despre care nu ştiam nimic. Întrebarea lui a fost „Cum vă raportaţi voi la ceea ce vi se întâmplă?” Ne-am aşezat, după ce a venit şi soțul meu din salonul lui, şi printre sughiţuri îi povesteam ce ziceau doctorii. „Dar bine, dar voi, ce ziceţi?”

Eu, că acum despre mine-i vorba, spuneam că nu mai pot suporta gândul că încă 6 luni să nu ştiu cum va arăta copilul acesta, ce va fi cu el? Dacă va fi aşa cum se spune? Dacă ne va urâ… dacă, dacă… Eu nu mai pot să fac nimic, eu, eu… Eu spuneam una-alta, fratele Gigi ne întreba din nou  „Cum vă raportaţi voi la ceea ce vi se întâmplă? Puteti accepta voia lui Dumnezeu? Puteți accepta că Dumnezeu este Suveran? El știe ce vi se întâmplă și are dreptul să facă tot ce vrea.”

Întrebări grele, la care aveam cel mai frumos răspuns teoretic, dar, vorba aceea, practica mă omora!

Am mai discutat o vreme, eu tot plângeam, ne-am amintit – a ţinut fratele Gigi să-mi amintească atâtea cazuri de femei din biserica noastră, cărora medicii le-au recomandat avortul ca să-şi scape propria viaţă sau pentru că nu va fi bine de copiii lor, dar s-a dovedit că Dumnezeu a avut alte planuri şi copiii, ca şi mamele au fost şi sunt sănătoşi. Apoi ne-a reamintit că Dumnezeul nostru este Suveran că El face tot ce vrea, că El este singurul care are drept asupra vieţii să o dea şi să o ia. Ce părere avem despre asta? Putem să accept, să accetăm voia Lui oricare ar fi aceasta? Spuneam că ştiu asta dar că mi-e greu acuma să mă las cu totul în mâna Lui şi să accept oricare ar fi voia Lui, cu toate că de nenumărate ori le spusesem oamenilor să se încreadă în Dumnezeu, să caute voia Lui şi s-o accepte… Îmi trecea prin minte și că Dumnezeu vrea să mă pună acum pe mine la încercare… Mă gândeam şi la ce vor zice oamenii despre copil, despre mine, ne vor compătimi toţi, nu voiam asta, în fine, nu eram pregătită să accept voia lui Dumnezeu, oricare ar fi fost aceasta.

Apoi, fr. Gigi s-a rugat pentru noi, şi acele momente de rugăciune le-am trăit atât de intens, doream atât de mult ca să se împlinească fiecare cuvânt pe care-l rostea fr. Gigi, mă bucuram de cererea lui către Dumnezeu, de a ne ajuta să luăm hotărârea după voia lui Dumnezeu, de a ne dărui liniştea inimii… rugăciunea nu ştiu cât a durat, dar pe când s-a terminat ştiu că zâmbeam şi nu mai plângeam. Eram ca într-un vis. Cred că le-am spus atunci tuturor că m-am liniştit, că Dumnezeu mi-a pus pacea Lui în inimă şi cred că copilul nu va avea nimic din ceea ce spun medicii. Fratele Gigi a zâmbit, s-a uitat țintă în ochii mei și mi-a apăsat mâinile, care-mi erau încă prinse în rugăciune.

Aceasta e soluţia pentru orice problemă: rugăciunea fierbinte.

Nu v-am spus, dar tot fr. Gigi mi-a deschis mintea să văd că cel rău se folosea de doctoriţa de salon, în fiecare dimineaţă, ca să mă ispitească să fac cel mai rău lucru care-l puteam face atunci. „N-o mai asculta! E ispita!”

Cum vă spuneam, din acea seară n-am mai plâns, nu m-am mai îngrijorat, eram alt om chiar. Îl înţelesesem pe Dumnezeu, dacă pot să spun aşa. Mi-au fost ridicaţi ochii de pe mine, care nu mai puteam face nimic, şi recunoşteam asta, şi mi-au fost îndreptaţi către Dumnezeu, care poate totul. El este sursa puterii noastre. El face tot ce vrea, dar nu ne dă mai mult decât putem duce. Ne lasă să vedem că suntem nimic, pentru a-L putea vedea pe El în adevărata Sa măreţie. Cel mai puternic, bun, milos… Se coboară la neputinţa noastră, ne leagă rănile şi ne dă din nou putere, ca să ducem până la capăt mântuirea noastră.

N-am vrut să vorbesc în mod special despre fr. Gigi, am vrut să arăt că Dumnezeu, ca să mă întărească pe mine şi pe soţul meu, s-a folosit de fr. Gigi, şi de alţi fraţi şi prieteni dragi care s-au rugat pentru noi, cu noi.

Domnul s-a folosit de biserica Lui care s-a rugat pentru noi, pentru mine, pentru copii.

Copilul este sănătos, aşa a ales Dumnezeu să ni-l dea, este şi băiat, cum ne-am gândit noi că am vrea să fie, încă înainte de a fi conceput, este şi foarte drăguţ şi este întru totul normal. Am fost dea dreptul răsfăţaţi de Dumnezeu, căruia şi mulţumim pentru tot ajutorul.

Ce să vă mai spun? Dacă n-ar fi fost boala aceea, tot ar fi existat un factor de risc, fapul că eu şi soţul meu avem Rh-ul diferit. El pozitiv şi eu negativ. Şi ar mai fi fost şi alţi factori, necunoscuţi, cum zicea şi medicul ginecolog, care nu mi-a recomandat niciodată avortul, mi-a spus doar că dacă vreau, mă pot hotărâ, până în săptămâna nu mai ştiu, cred, 25 de sarcină, apoi gata.

Îi respect pe medici, au toată consideraţia mea, dar totuşi, Dumnezeu are ultimul cuvânt în privinţa a cum trebuie să fie un om şi dacă trebuie să trăiască sau nu.

L-am putut vedea pe Dumnezeu, care S-a aplecat spre noi, ne-a ţinut în palma Lui şi ne-a ocrotit. Şi o face şi acum. Şi eu nu-I sunt destul de recunoscătoare pentru aceasta. Îi spun „Mulţumesc”, dar simt că nu-i de ajuns. Viaţa mea, El o vrea mai mult dăruită Lui. Şi vreau si eu să mă lupt mai mult.

Am mărturisit aceaste fapte pe vremea când Dany avea 4 ani, acum, când transcriu această PIATRĂ de ADUCERE AMINTE, are 11 ani și jumătate (2010).

Domnul să fie lăudat!
Ștefania