Silvia a fost unul dintre cei doisprezece copii ai familiei Tărniceriu, o familie modestă care locuia undeva la periferia Iaşului într-o perioadă care se dorea “de aur”, dar care nu reuşea să fie decât cenuşie ca şi betonul cu care ţara se lăuda că îl produce pe cap de locuitor. Tată ei lucra la Atelierele CFR având un venit modest, iar mama era casnică, având grija casei. Obişnuită cu sărăcia, bucuriile ei de copil erau joaca in natură împreună cu ceilalţi fraţi şi copii de pe uliţă. Relaţia lor de familie era una extraordinară. Oameni cu frica lui Dumnezeu, părinţii îşi iubeau copiii şi se iubeau unul pe celălalt. Tatăl în special avea o blândeţe şi o înţelegere faţă de ei care îi cucerea pe toţi. Totuşi, ochiului ager al copilului nu îi putea scăpa situaţia materială precară a familei.
Într-o seară pe când se juca, a auzit într-o cameră vocea părinţilor care parcă implorau ceva. Apropiindu-se şi-a dat seama că părinţii ei se rugau lui Dumnezeu ca să le dea ceva de mâncare pentru copiii lor. Aceasta a făcut-o să conştientizeze cât de disperată era situaţia lor materială. De obicei aveau măcar o mămăligă la masă, însă în seara aceea nu aveau nici atât. Solidară cu părinţii ar fi rămas nemâncată toată ziua, însă întrebarea era până când? Ceilalţi copii aveau nevoie de hrană. A fost trezită din tumultul gândurilor de zgomotul porţii. Vecinul lor mulsese vaca şi venise să le aducă o găleată cu lapte. Îi mai ajuta cu ce putea, mai ales când nu îl vedea nevastă-sa şi în seara aceea ea era plecată să-şi viziteze sora. A chemat-o pe Silvia să îi dea laptele, iar la plecare i-a dat şi bani de o pâine mare. Lapte şi pâine! Şi pentru toţi. De cele mai multe ori nu mâncau pâine decât duminica dimineaţa, iar acum aveau seara la culcare pâine şi lapte. Ce bogăţie!
Această experienţă a marcat-o profund, ştia că părinţii ei stau de vorbă cu Dumnezeu, iar El le ascultă rugăciunile.
A mai crescut şi în clasa a şaptea s-a întâmplat ceva care avea să îi schimbe pentru totdeauna viaţa. Ea provenea dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi, care dumninică de duminică mergeau la Biserică unde se implicau activ, însă în anul acela la şcoală se introduseseră discipline noi şi veniseră profesori noi. La ora de Anatomie, profesoara spunea lucruri care o nelinişteau cum că omul se trage din maimuţă, evoluând de-a lungul a milioane de ani prin muncă şi transformări fizice. Mintea ei s-a revoltat împotriva unei astfel de invăţături, pentru că ea ştia cu totul altceva de la părinţi şi de la Biserică, însă profesoara continua cu prelegerea şi nu s-a oprit doar aici. Cu o voce serioasă, uitându-se peste clasă a spus:-Sunt unii idioţi, sau oameni fără minte care cred că omul ar fi fost creat de un oarecare creator, numit Dumnezeu. Toată clasa a râs şi şi-au îndreptat privirile spre ea.-Şi Silvia Tărniceriu crede în Dumnezeu, tovarăşa profesoară!
Ochii profesoarei s-au făcut mari, i-ar sprâncenele i s-au ridicat a curiozitate.
– Unde-I Dumnezeul tău Tărniceriu? L-ai văzut vreodată? Unde locuieşte? Sau poate tatăl tău, sau mama ta L-au văzut pe undeva? Şi ce ţi-a dat Dumnezeu ţie, sau părinţilor tăi? O maşină, sau un apartament la bloc? Nu vedeţi ce amărâţi sunteţi şi sărăntoci? Ţara noastră n-are nevoie de Dumnezeu, nici de oameni slabi la minte care să-şi împreuneze mâinile şi să-şi îchidă ochii rugându-se Unuia care nici măcar nu există. Dumnezeu n-a făcut şi nu face nimic pentru noi. Singuri trebuie să luptăm cu viaţa şi să ne asigurăm cele necesare.
Cuvintele ei se înfigeau ca o secure la rădăcina sufletului zguduind tot ce crezuse până atunci. Se simţea singură.O predică de la Biserică a pus-o însă pe gânduri. În mesajul lui, pastorul i-a vorbit parcă inimii ei:
– Tu trebuie să ajungi să-l cunoşti pe Dumnezeu în mod personal! Să fii sigur că El există şi că te cunoaşte! Să ştii că Lui îi pasă de tine! A crede în Dumnezeu pentru că părinţii tăi cred nu este de ajuns! Să crezi în Dumenzeu pentru că preotul bisericii tale predică în fiecare duminică despre El, nu este de ajuns! Tu însuţi trebuie să te apropii de Dumnezeu ca să-L cunoşti în mod real! Dacă vrei să vezi că El există şi că este real, n-are importanţă cât eşti de tânăr, sau bătrân, tu poţi să-L cunoşti în mod personal pe Dumnezeu. El ştie ce gândeşti cu mintea ta, ce simţi cu adevărat în inima ta şi dacă vrei cu adevărat să-L cunoşti, El abia aşteaptă să ţi se descopere. Lui îi pasă de tine şi de nevoile tale. Du-te acasă în seara aceasta şi stai de vorbă cu El, roagă-L să ţi se descopere în mod personal!
Abia aştepta să ajungă acasă să stea de vorbă cu Dumnezeu, ca să pună la încercare cuvintele pastorului. Dar unde să fie singură în casa lor cu două odăi şi atâţia copii? A aşteptat să adoarmă toţi ca să se poată ruga în linişte. Ei aveau obiceiul să adoarmă cântând. O parte dintre fraţii ei cântau în cor, aşa că începeau să cânte cu toţii, apoi rând pe rând câte o voce se stingea, până adormeau toţi. Când a fost sigură că toată familia adormit a coborât din pat şi îngenunchind i-a adresat o rugăminte lui Dumnezeu:
– Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, sau nu, dar pastorul ne-a spus la Biserică că pot vorbi cu Tine aşa cum vorbesc cu Tata şi cu Mama. Uite, eu am o problemă şi vreau s-o rezolv. La şcoală am început să învăţ lucruri care îmi par foarte ciudate. Profesorii şi copii îşi bat joc de mine pentru că părinţii mei cred în tine. Profesoara de Anatomie ne-a zis că nu exişti pentru că nimeni nu Te-a văzut şi de fiecare dată mă batjocoreşte la oră în faţa clasei. Toţi copiii râd de mine şi se strâmbă arătându-mi semnul că sunt scrântită la cap. Pe de altă parte la Biserică pastorul spune că tu exişti şi că îti pasă de fiecare dintre noi. Ştiu că Mama şi Tata cred în tine şi că le răspunzi atunci când îţi cer ceva prin rugăciune. Aş vrea să ştiu şi eu dacă exişti şi dacă mai faci minuni, aşa cum ne-a spus pastorul. Ştii Tu chiar totul despre mine? Tare mult aş vrea să ştiu dacă exişti cu adevărat! Mi-ar fi mai uşor la şcoală şi nu mi-ar mai păsa de batjocura celorlalţi. Eu am doar 13 ani şi sunt încă copil. Te descoperi Tu şi copiilor? Dacă Tu ştii totul despre mine, atunci trebuie să ştii că nu mai am pantofi. Acum port pantofii lui Victor care-mi sunt aşa de mari, că trebuie să pun jumătate de ziar în vârf ca să nu clămpăne după mine, iar pantofii lui Fănel îmi sunt aşa de mici, că abia mai pot merge cu ei. Apoi ştii cum trebuie să ies prima din clasă şi să fug ca să le dau pantofii lor, ca să poată merge şi ei la şcoală după-masă. Te rog ca pe Tatăl meu să faci o minune şi să-mi răspunzi la această rugăciune! Trimite-mi o pereche de pantofi ca să pot merge la şcoală şi la Biserică. Apoi tare mi-aş dori să am şi eu o flanea cu nasturi în faţă, pe care s-o iau peste rochiţă, sau peste uniformă la şcoală. M-am săturat de pulovere pe gât, bune pentru băieţi. Şi te mai rog ceva: trimite-mi şi un palton, că n-am şi vine iarna grea. Aş vrea să pot merge afară şi să mă joc în zăpadă. Nu vreau să fiu egoistă cerând aceste lucruri numai pentru mine, dar am nevoie de ele şi ştiu că Tata nu aduce destui bani acasă, ca Mama să mi le cumpere… Nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, dar am vrut să stau de vorbă cu Tine şi să îi spun toate acestea! Noapte bună Doamne, Amin! Apoi adormi.
Dimineaţa sări din pat şi începu să caute imediat sub el, pentru că ştia cumva că minunile se întâmplă noaptea. Aşa că şi-a întins mâna şi a plimbat-o dintr-o parte în alta sperând să dea peste ceva neobişnuit. Nimic! S-a ridicat şi s-a dus după uşă. Nimic. S-a uitat pe dulap, pe scaune… Nimic! Toată ziua a aşteptat să se întâmple ceva neobişnuit. Poate va veni cineva la ei cu ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Părinţii nu au menţionat nimic în conversaţiile lor despre vreo minune, sau că ar intenţiona să cumpere ceva pentru nevoile lor.
-Ajută-mă Doamne să Te cunosc cu adevărat! Se ruga în fiecare seară şi verifica dimineaţă mobilierul din cameră. Poate că Dumnezeu nu i le va trimite pe toate odată, dar măcar unul din lucrurile cerute şi de care avea atâta nevoie.
Zilele treceau şi nu se întâmpla nimic, iar îndoiala a început să muşte din credinţa firavă de copil. Când tatăl ei se ruga, sau mergeau la biserică se întreba dacă chiar rugăciunile oamenilor ajută la ceva. Dar când ajungeau acasă şi cântau împreună, era cumva asigurată în credinţa părinţilor ei.
A trecut o săptămână de la starea ei de vorbă cu Dumnezeu şi pe când se jucau în uliţă, unul din copii a strigat: „Vine Tata!” Au alergat cu totii ca de obicei în întâmpinarea lui. Ajunşi la el au constatat că avea o cutie împachetată frumos şi legată bine cu sfoară.
-Ce ai în cutia asta? A izbucnit Silvia.
-Nu ştiu, Silvica.
-Dar de unde este şi cine ne-a trimis-o?
-Nu ştiu. Am primit ieri un aviz de la poştă pentru un colet şi astăzi m-am dus şi l-am luat. N-am nici o ideee ce este în el.
Ajunşi în casă, conform obiceiului de a se ruga şi a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru orice cadou, tatăl a inceput să se roage. Parcă nicicând nu a fost mai lungă rugăciunea lui, parcă nu mai găsea sa spună „Aminul”. Silvia era nerăbdatoare să vadă ce conţinea pachetul misterios.
– Ia să vedem ce ne-a trimis Domnul! spuse tatăl Silviei deschizând cutia. Inima ei bătea cu putere. Să fie aceasta răspunsul la rugăciunuile ei? Tatăl a scos din cutie un pantof şi apoi pe celălalt. Erau maro, catifelaţi, cu un toculeţ frumos şi câteva găurele în faţă. Erau nou, nouţi!
-Sunt ai mei s-a trezit Silvia strigând în urechea tatălui ei. Pantofii sunt ai mei! Toţi au fost uimiţi deoarece la ei în casă nimic nu era „al meu”, ci „al nostru”, dar numai inima ei ştia de ce strigase aşa.
– Mama, ştiu că nu sunt ai mei, încercă să o dreagă ea, dar pot să-i încerc să văd dacă sunt măsura… noastră? I-a pus în picioare şi s-a trezit strigând:
-Sunt exact măsura mea! I se potriveau perfect, nici prea mici, nici prea mari. Atunci şi-a adus aminte că nu-i spusese lui Dumnezeu ce măsură poartă şi că este fetiţă, iar pantofii erau de fetiţă şi exact măsura ei. „Cu adevărat Dumnezeu ştie totul despre mine”, şi-a spus ea în gând. „Dumnezeu ştie ce măsură port şi că sunt fetiţă. El ştie totul despre mine!” Tatăl s-a uitat din nou în cutie şi a scos o flaneluţă frumoasă, exact cum o visase ea. Cum să spună acum că şi flaneluţa este tot pentru ea? Nu a zis, însă a întins mâna tatei. Era clar că era prea mare pentru sora ei mai mică şi prea mica pentru sora ei mai mare.
-Vreau doar să încerc, să văd dacă-i măsura mea! a spus în şoaptă. Şi mama i-a dat-o s-o încerce prima. Îi venea de minue. Era exact măsura ei. Era aşa de moale şi păcută că tare greu i-a venit s-o dea jos.
Şi tata a mai scoc ceva din cutie, mai gros şi lung, de culoare foarte frumoasă: un roşu închis, aproape grena. Ea ştia ce era. Era paltonul ei. Era pentru fete, normal, nu pentru băieţi şi după cum îl ţinea tatăl ei cu mâinile ridicate era sigură că i se potriveşte de minune.
-Mama, nu mai vreau să-l încerc, dar uite, pune-l pe spate la mine şi spune-mi matale dacă mi se potriveşte, sau nu. Când mama ei i-a pus paltonul pe umeri nu s-a mirat când a auzit-o spunând:
-Interesant! Se pare că cineva ţi-a luat exact măsura ta! Cine ne cunoaşte pe noi atât de bine încât ne-a trimis exact hainele de care ai tu nevoie?Izbucnind în plâns le-a spus:
-Tata, Dumnezeu există! Atunci le-a povestit despre rugăciunea ei şi depre statul de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum îi vazuse pe părinţii ei făcând, le-a spus cum copii îşi bateau joc de ea la şcoală, cum profesoara o ridica în picioare şi o batjocorea în faţa clasei şi că se îndoise şi ea pentru că nimeni nu ÎL văzuse vreodată aici pe pămât pe Dumnezeu; cum auzise la Biserică pe pastor vorbind despre Dumnezeu şi cum Îl putem pune la încercare stând de vorbă cu El.
-Uite draga Tatii, sunt toate ale tale! Tu te-ai rugat pentru ele şi Dumnezeu ţi-a răspuns aşa de frumos la rugăciunea ta. Ia-le, sunt toate ale tale!
Când tatăl ei a început să se roage şi să mulţumească pentru darul primit, avea impresia că-L vede pe Însuşi Dumnezeu. Nu mai era nici o îndoială în mintea sau în inima ei cu privire la existenţa Lui. Ştia că El mai poate face minuni şi în zilele noastre. Nu o interesa de unde şi cine trimisese aceea cutie. Probabil cineva dăduse numele lor la o organizaţie creştină şi atunci, în perioada aceea, când fuseseră mari inundaţii în ţară, cineva din Vest o trimisese ca un ajutor pentru sinistraţi. Indiferent cine o fi fost, Duhul lui Dumnezeu îi călăuzise ce să cumpere şi ce să pună în cutie pentru ca Silvia să primească răspuns la rugăciunea ei. De data aceasta, fetiţa nu mai aştepta ca tatăl ei să încheie rugăciunea. Inima ei cânta plină de bucurie aceleaşi cuvinte: „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura! Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!”
Povestire după cartea „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!” de Silvia Tărniceriu, o carte pe care o recomand cu căldură publicului de toate vârstele. Lectura ei nu vă va dezamăgi nicidecum.
TRECÂND PRIN ANOTIMPURI... 