DIFERITĂ

Gillian este o fetiță de șapte ani care nu poate sta la școală. Ea se ridică neîncetat, este distrasă, zboară cu gândul și nu urmărește lecțiile.

Profesorii o pedepsesc, o ceartă; Gillian nu știe să stea și nu poate fi atentă.
Când vine acasă, o pedepsesc și părinții.


Într-o zi, mama lui Gillian este chemată la școală. Profesorii vorbesc de boală, de o tulburare evidentă. Poate e hiperactivitate sau poate are nevoie de un medicament.


În timpul discuției sosește un bătrân profesor care cunoaște fetița. Îi roagă pe toți adulții, mama și colegii, să-l urmeze într-o cameră alăturată cu geamuri. După ce pleacă, îi spune lui Gillian că se vor întoarce în curând și pornește un radio vechi cu muzică.


Pe măsură ce fata este singură în cameră, imediat se ridică și începe să se miște în sus și în jos alergând după muzica din aer cu picioarele și inima. Profesorul zâmbește în timp ce colegii și mama îl privesc între confuzie și compasiune, așa cum se face adesea cu bătrânul. Deci el spune:


„Vezi? Gillian nu este bolnavă, Gillian este dansatoare!”


El recomandă ca mama ei să o ducă la un curs de dans și colegii să o facă să danseze din când în când. Ea participă la prima lecție și când ajunge acasă îi spune mamei:


„Toți sunt ca mine, nimeni nu poate sta acolo!”


În 1981, după o carieră de dansatoare, deschizând propria academie de dans și obținând recunoaștere internațională pentru arta ei, Gillian Lynne a devenit coregraful ′′Pisicilor′′ muzicale.


Să sperăm că toți copiii ′′diferiți′′ găsesc adulți capabili să-i întâmpine pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce le lipsește!


Trăiască diferențele, oaia neagră mică și neînțeleasă! Ei sunt cei care creează frumusețea în această lume.


Text preluat.

❤️

De ce pe mine? De ce eu?

Când Arthur Ashe, legendarul jucător de tenis american, era pe moarte din cauza la SIDA, pe care a căpătat-o de la sângele infectat administrat în timpul unei operații pe cord în 1983, a primit scrisori de la mulți dintre fanii săi, dintre care unul îl întreba: „De ce a trebuit Dumnezeu să te aleagă pe tine pentru o boală atât de oribilă?”
La care Arthur Ashe a răspuns:

– Cu mulți ani în urmă, aproximativ 50 de milioane de copii au început să joace tenis, unul dintre ei fiind eu.
-5 milioane din aceștia au învățat să joace tenis.
-500.000 din cei ce au învățat tenis, au învățat tenis profesionist.
-50.000 din cei ce au învățat tenis profesionist au ajuns în circuitul profesionist.
-5.000 din ei au ajuns la Grand Slam.
-50 au ajuns la Wimbledon.
-4 au ajuns în semifinală.
-2 au ajuns în finală și, din nou, unul dintre ei am fost eu.

– Când sărbătoream victoria cu paharul în mână, nu mi-a trecut prin minte să-L întreb pe Dumnezeu: „De ce pe mine? De ce eu?”

– Deci, acum că sunt în durere, cum pot să-L întreb pe Dumnezeu: „De ce pe mine?” „De ce eu?”

Uneori nu ești mulțumit de viața ta, în timp ce mulți oameni din această lume visează că și-ar dori sa trăiască viața ta. Ca și în povestea în care un băiat de la o fermă vede un avion care zboară deasupra lui și visează să zboare, dar pilotul acelui avion zboară deasupra fermei și visează să se întoarcă acasă.
Asta e viața! Atunci bucură-te de a ta.

Dacă bogăția ar fi secretul fericirii, bogații ar trebui să danseze pe străzi, dar numai copiii săraci fac asta.
Dacă puterea ar garanta securitatea, oamenii importanți ar trebui să umble fără gărzi de corp, dar numai cei care trăiesc cu umilință, visează liniștit.
Dacă frumusețea și faima ar atrage relații ideale, celebritățile ar trebui să aibă cele mai bune căsnicii, dar nu este așa.

Trăiește cu smerenie, umblă cu smerenie și iubește cu inima ta.
.
Text atribuit lui Arthur Ashe

ROSTUL CITITULUI

Am citit o grămadă de cărți, însă pe majoritatea le-am uitat.

„Atunci, care e rostul cititului?”, fu întrebarea pe care un elev i-o adresă Maestrului său.

Maestrul nu-i oferi niciun răspuns.

După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecurătoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea.

-Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul.
Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui. Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Maestrul, tânărul ucenic luă strecurătoarea și începu să execute absurda operațiune. Și așa, tot scufunda strecurătoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii.
Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare.
Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:

-Mi-e peste putință să aduc apă cu strecurătoare. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!

-Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea! Acum strălucește, e curată, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.

-Vezi tu?, continuă Maestrul, înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fără urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor… curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om! Unul mai bun, unul reînnoit…

foto Google

Dumnezeu ne cunoaște măsura

Silvia a fost unul dintre cei doisprezece copii ai familiei Tărniceriu, o familie modestă care locuia undeva la periferia Iaşului într-o perioadă care se dorea “de aur”, dar care nu reuşea să fie decât cenuşie ca şi betonul cu care ţara se lăuda că îl produce pe cap de locuitor. Tată ei lucra la Atelierele CFR având un venit modest, iar mama era casnică, având grija casei. Obişnuită cu sărăcia, bucuriile ei de copil erau joaca in natură împreună cu ceilalţi fraţi şi copii de pe uliţă. Relaţia lor de familie era una extraordinară. Oameni cu frica lui Dumnezeu, părinţii îşi iubeau copiii şi se iubeau unul pe celălalt. Tatăl în special avea o blândeţe şi o înţelegere faţă de ei care îi cucerea pe toţi. Totuşi, ochiului ager al copilului nu îi putea scăpa situaţia materială precară a familei.

Într-o seară pe când se juca, a auzit într-o cameră vocea părinţilor care parcă implorau ceva. Apropiindu-se şi-a dat seama că părinţii ei se rugau lui Dumnezeu ca să le dea ceva de mâncare pentru copiii lor. Aceasta a făcut-o să conştientizeze cât de disperată era situaţia lor materială. De obicei aveau măcar o mămăligă la masă, însă în seara aceea nu aveau nici atât. Solidară cu părinţii ar fi rămas nemâncată toată ziua, însă întrebarea era până când? Ceilalţi copii aveau nevoie de hrană. A fost trezită din tumultul gândurilor de zgomotul porţii. Vecinul lor mulsese vaca şi venise să le aducă o găleată cu lapte. Îi mai ajuta cu ce putea, mai ales când nu îl vedea nevastă-sa şi în seara aceea ea era plecată să-şi viziteze sora. A chemat-o pe Silvia să îi dea laptele, iar la plecare i-a dat şi bani de o pâine mare. Lapte şi pâine! Şi pentru toţi. De cele mai multe ori nu mâncau pâine decât duminica dimineaţa, iar acum aveau seara la culcare pâine şi lapte. Ce bogăţie!

Această experienţă a marcat-o profund, ştia că părinţii ei stau de vorbă cu Dumnezeu, iar El le ascultă rugăciunile.

A mai crescut şi în clasa a şaptea s-a întâmplat ceva care avea să îi schimbe pentru totdeauna viaţa. Ea provenea dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi, care dumninică de duminică mergeau la Biserică unde se implicau activ, însă în anul acela la şcoală se introduseseră discipline noi şi veniseră profesori noi. La ora de Anatomie, profesoara spunea lucruri care o nelinişteau cum că omul se trage din maimuţă, evoluând de-a lungul a milioane de ani prin muncă şi transformări fizice. Mintea ei s-a revoltat împotriva unei astfel de invăţături, pentru că ea ştia cu totul altceva de la părinţi şi de la Biserică, însă profesoara continua cu prelegerea şi nu s-a oprit doar aici. Cu o voce serioasă, uitându-se peste clasă a spus:-Sunt unii idioţi, sau oameni fără minte care cred că omul ar fi fost creat de un oarecare creator, numit Dumnezeu. Toată clasa a râs şi şi-au îndreptat privirile spre ea.-Şi Silvia Tărniceriu crede în Dumnezeu, tovarăşa profesoară!

Ochii profesoarei s-au făcut mari, i-ar sprâncenele i s-au ridicat a curiozitate.

– Unde-I Dumnezeul tău Tărniceriu? L-ai văzut vreodată? Unde locuieşte? Sau poate tatăl tău, sau mama ta L-au văzut pe undeva? Şi ce ţi-a dat Dumnezeu ţie, sau părinţilor tăi? O maşină, sau un apartament la bloc? Nu vedeţi ce amărâţi sunteţi şi sărăntoci? Ţara noastră n-are nevoie de Dumnezeu, nici de oameni slabi la minte care să-şi împreuneze mâinile şi să-şi îchidă ochii rugându-se Unuia care nici măcar nu există. Dumnezeu n-a făcut şi nu face nimic pentru noi. Singuri trebuie să luptăm cu viaţa şi să ne asigurăm cele necesare.

Cuvintele ei se înfigeau ca o secure la rădăcina sufletului zguduind tot ce crezuse până atunci. Se simţea singură.O predică de la Biserică a pus-o însă pe gânduri. În mesajul lui, pastorul i-a vorbit parcă inimii ei:

– Tu trebuie să ajungi să-l cunoşti pe Dumnezeu în mod personal! Să fii sigur că El există şi că te cunoaşte! Să ştii că Lui îi pasă de tine! A crede în Dumnezeu pentru că părinţii tăi cred nu este de ajuns! Să crezi în Dumenzeu pentru că preotul bisericii tale predică în fiecare duminică despre El, nu este de ajuns! Tu însuţi trebuie să te apropii de Dumnezeu ca să-L cunoşti în mod real! Dacă vrei să vezi că El există şi că este real, n-are importanţă cât eşti de tânăr, sau bătrân, tu poţi să-L cunoşti în mod personal pe Dumnezeu. El ştie ce gândeşti cu mintea ta, ce simţi cu adevărat în inima ta şi dacă vrei cu adevărat să-L cunoşti, El abia aşteaptă să ţi se descopere. Lui îi pasă de tine şi de nevoile tale. Du-te acasă în seara aceasta şi stai de vorbă cu El, roagă-L să ţi se descopere în mod personal!

Abia aştepta să ajungă acasă să stea de vorbă cu Dumnezeu, ca să pună la încercare cuvintele pastorului. Dar unde să fie singură în casa lor cu două odăi şi atâţia copii? A aşteptat să adoarmă toţi ca să se poată ruga în linişte. Ei aveau obiceiul să adoarmă cântând. O parte dintre fraţii ei cântau în cor, aşa că începeau să cânte cu toţii, apoi rând pe rând câte o voce se stingea, până adormeau toţi. Când a fost sigură că toată familia adormit a coborât din pat şi îngenunchind i-a adresat o rugăminte lui Dumnezeu:

– Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, sau nu, dar pastorul ne-a spus la Biserică că pot vorbi cu Tine aşa cum vorbesc cu Tata şi cu Mama. Uite, eu am o problemă şi vreau s-o rezolv. La şcoală am început să învăţ lucruri care îmi par foarte ciudate. Profesorii şi copii îşi bat joc de mine pentru că părinţii mei cred în tine. Profesoara de Anatomie ne-a zis că nu exişti pentru că nimeni nu Te-a văzut şi de fiecare dată mă batjocoreşte la oră în faţa clasei. Toţi copiii râd de mine şi se strâmbă arătându-mi semnul că sunt scrântită la cap. Pe de altă parte la Biserică pastorul spune că tu exişti şi că îti pasă de fiecare dintre noi. Ştiu că Mama şi Tata cred în tine şi că le răspunzi atunci când îţi cer ceva prin rugăciune. Aş vrea să ştiu şi eu dacă exişti şi dacă mai faci minuni, aşa cum ne-a spus pastorul. Ştii Tu chiar totul despre mine? Tare mult aş vrea să ştiu dacă exişti cu adevărat! Mi-ar fi mai uşor la şcoală şi nu mi-ar mai păsa de batjocura celorlalţi. Eu am doar 13 ani şi sunt încă copil. Te descoperi Tu şi copiilor? Dacă Tu ştii totul despre mine, atunci trebuie să ştii că nu mai am pantofi. Acum port pantofii lui Victor care-mi sunt aşa de mari, că trebuie să pun jumătate de ziar în vârf ca să nu clămpăne după mine, iar pantofii lui Fănel îmi sunt aşa de mici, că abia mai pot merge cu ei. Apoi ştii cum trebuie să ies prima din clasă şi să fug ca să le dau pantofii lor, ca să poată merge şi ei la şcoală după-masă. Te rog ca pe Tatăl meu să faci o minune şi să-mi răspunzi la această rugăciune! Trimite-mi o pereche de pantofi ca să pot merge la şcoală şi la Biserică. Apoi tare mi-aş dori să am şi eu o flanea cu nasturi în faţă, pe care s-o iau peste rochiţă, sau peste uniformă la şcoală. M-am săturat de pulovere pe gât, bune pentru băieţi. Şi te mai rog ceva: trimite-mi şi un palton, că n-am şi vine iarna grea. Aş vrea să pot merge afară şi să mă joc în zăpadă. Nu vreau să fiu egoistă cerând aceste lucruri numai pentru mine, dar am nevoie de ele şi ştiu că Tata nu aduce destui bani acasă, ca Mama să mi le cumpere… Nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, dar am vrut să stau de vorbă cu Tine şi să îi spun toate acestea! Noapte bună Doamne, Amin! Apoi adormi.

Dimineaţa sări din pat şi începu să caute imediat sub el, pentru că ştia cumva că minunile se întâmplă noaptea. Aşa că şi-a întins mâna şi a plimbat-o dintr-o parte în alta sperând să dea peste ceva neobişnuit. Nimic! S-a ridicat şi s-a dus după uşă. Nimic. S-a uitat pe dulap, pe scaune… Nimic! Toată ziua a aşteptat să se întâmple ceva neobişnuit. Poate va veni cineva la ei cu ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Părinţii nu au menţionat nimic în conversaţiile lor despre vreo minune, sau că ar intenţiona să cumpere ceva pentru nevoile lor.

-Ajută-mă Doamne să Te cunosc cu adevărat! Se ruga în fiecare seară şi verifica dimineaţă mobilierul din cameră. Poate că Dumnezeu nu i le va trimite pe toate odată, dar măcar unul din lucrurile cerute şi de care avea atâta nevoie.

Zilele treceau şi nu se întâmpla nimic, iar îndoiala a început să muşte din credinţa firavă de copil. Când tatăl ei se ruga, sau mergeau la biserică se întreba dacă chiar rugăciunile oamenilor ajută la ceva. Dar când ajungeau acasă şi cântau împreună, era cumva asigurată în credinţa părinţilor ei.

A trecut o săptămână de la starea ei de vorbă cu Dumnezeu şi pe când se jucau în uliţă, unul din copii a strigat: „Vine Tata!” Au alergat cu totii ca de obicei în întâmpinarea lui. Ajunşi la el au constatat că avea o cutie împachetată frumos şi legată bine cu sfoară.

-Ce ai în cutia asta? A izbucnit Silvia.

-Nu ştiu, Silvica.

-Dar de unde este şi cine ne-a trimis-o?

-Nu ştiu. Am primit ieri un aviz de la poştă pentru un colet şi astăzi m-am dus şi l-am luat. N-am nici o ideee ce este în el.

Ajunşi în casă, conform obiceiului de a se ruga şi a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru orice cadou, tatăl a inceput să se roage. Parcă nicicând nu a fost mai lungă rugăciunea lui, parcă nu mai găsea sa spună „Aminul”. Silvia era nerăbdatoare să vadă ce conţinea pachetul misterios.

– Ia să vedem ce ne-a trimis Domnul! spuse tatăl Silviei deschizând cutia. Inima ei bătea cu putere. Să fie aceasta răspunsul la rugăciunuile ei? Tatăl a scos din cutie un pantof şi apoi pe celălalt. Erau maro, catifelaţi, cu un toculeţ frumos şi câteva găurele în faţă. Erau nou, nouţi!

-Sunt ai mei s-a trezit Silvia strigând în urechea tatălui ei. Pantofii sunt ai mei! Toţi au fost uimiţi deoarece la ei în casă nimic nu era „al meu”, ci „al nostru”, dar numai inima ei ştia de ce strigase aşa.

– Mama, ştiu că nu sunt ai mei, încercă să o dreagă ea, dar pot să-i încerc să văd dacă sunt măsura… noastră? I-a pus în picioare şi s-a trezit strigând:

-Sunt exact măsura mea! I se potriveau perfect, nici prea mici, nici prea mari. Atunci şi-a adus aminte că nu-i spusese lui Dumnezeu ce măsură poartă şi că este fetiţă, iar pantofii erau de fetiţă şi exact măsura ei. „Cu adevărat Dumnezeu ştie totul despre mine”, şi-a spus ea în gând. „Dumnezeu ştie ce măsură port şi că sunt fetiţă. El ştie totul despre mine!” Tatăl s-a uitat din nou în cutie şi a scos o flaneluţă frumoasă, exact cum o visase ea. Cum să spună acum că şi flaneluţa este tot pentru ea? Nu a zis, însă a întins mâna tatei. Era clar că era prea mare pentru sora ei mai mică şi prea mica pentru sora ei mai mare.

-Vreau doar să încerc, să văd dacă-i măsura mea! a spus în şoaptă. Şi mama i-a dat-o s-o încerce prima. Îi venea de minue. Era exact măsura ei. Era aşa de moale şi păcută că tare greu i-a venit s-o dea jos.

Şi tata a mai scoc ceva din cutie, mai gros şi lung, de culoare foarte frumoasă: un roşu închis, aproape grena. Ea ştia ce era. Era paltonul ei. Era pentru fete, normal, nu pentru băieţi şi după cum îl ţinea tatăl ei cu mâinile ridicate era sigură că i se potriveşte de minune.

-Mama, nu mai vreau să-l încerc, dar uite, pune-l pe spate la mine şi spune-mi matale dacă mi se potriveşte, sau nu. Când mama ei i-a pus paltonul pe umeri nu s-a mirat când a auzit-o spunând:

-Interesant! Se pare că cineva ţi-a luat exact măsura ta! Cine ne cunoaşte pe noi atât de bine încât ne-a trimis exact hainele de care ai tu nevoie?Izbucnind în plâns le-a spus:

-Tata, Dumnezeu există! Atunci le-a povestit despre rugăciunea ei şi depre statul de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum îi vazuse pe părinţii ei făcând, le-a spus cum copii îşi bateau joc de ea la şcoală, cum profesoara o ridica în picioare şi o batjocorea în faţa clasei şi că se îndoise şi ea pentru că nimeni nu ÎL văzuse vreodată aici pe pămât pe Dumnezeu; cum auzise la Biserică pe pastor vorbind despre Dumnezeu şi cum Îl putem pune la încercare stând de vorbă cu El.

-Uite draga Tatii, sunt toate ale tale! Tu te-ai rugat pentru ele şi Dumnezeu ţi-a răspuns aşa de frumos la rugăciunea ta. Ia-le, sunt toate ale tale!

Când tatăl ei a început să se roage şi să mulţumească pentru darul primit, avea impresia că-L vede pe Însuşi Dumnezeu. Nu mai era nici o îndoială în mintea sau în inima ei cu privire la existenţa Lui. Ştia că El mai poate face minuni şi în zilele noastre. Nu o interesa de unde şi cine trimisese aceea cutie. Probabil cineva dăduse numele lor la o organizaţie creştină şi atunci, în perioada aceea, când fuseseră mari inundaţii în ţară, cineva din Vest o trimisese ca un ajutor pentru sinistraţi. Indiferent cine o fi fost, Duhul lui Dumnezeu îi călăuzise ce să cumpere şi ce să pună în cutie pentru ca Silvia să primească răspuns la rugăciunea ei. De data aceasta, fetiţa nu mai aştepta ca tatăl ei să încheie rugăciunea. Inima ei cânta plină de bucurie aceleaşi cuvinte: „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura! Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!”

Povestire după cartea „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!” de Silvia Tărniceriu, o carte pe care o recomand cu căldură publicului de toate vârstele. Lectura ei nu vă va dezamăgi nicidecum.

Silvia Tărniceriu – am cunoscut-o…

Război

De cinci zile e război în țara vecină, în Ucraina. Văd la televizor, când îl deschid, fugari, femei și copii cu ochii plini de lacrimi și spaimă și cu toată viața lor într-un rucsac burdușit, cu câțiva bani în buzunar…

Și-au închis casa și au apucat drumul pribegiei… Unde vor găsi un loc călduț să-și plece capul și sa-și culce copiii? Unde vor găsi ceva de mâncare? Ce se va întâmpla cu ele și copilașii lor, dar ce se va alege de bărbații lor, care trebuie să rămână în țară să lupte?…

Sunt așa de mulțumitoare pentru fiecare român care și-a deschis casa, masa, buzunarul pentru a adăposti, sătura, alina și binecuvânta pe refugiați… Și-au deschis inima ca să-i ajute. Și am văzut femei care găsesc putere, în aceste circumstanțe, să zâmbească și să mulțumească din toată inima pentru ajutor.

Fraților, aceia care puneți umărul și dați ajutor ca să îi binecuvântați pe cei nevoiași acum, voi veți fi binecuvântați! Și sunteți! Chiar eu Îl rog pe Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Mă mai rog ca să Dumnezeu să aibă milă de toți cei care au fost nevoiți să fugă din calea războiului să se poată întoarce cât mai repede și să mai aibă și la ce. Să găsească casa și lucrurile pe care le-au lăsat în urmă, locurile de muncă…

Dumnezeu să îi păzească pe soții, tații, frații care acum luptă pentru apărarea patriei lor.

Sunt bucuroasă de fiecare reacție pentru încetarea războiului din toate țările lumii, și mai ales a rușilor! Au curajul să-l înfrunte pe președintele lor. Și sunt arestați… Lumea reacționează. Oamenii simt răutatea și minciuna și reacționează!

Dumnezeu să aibă milă și de militarii ruși, care mulți nici nu știu ce fac… Și de președintele lor!

Nu are importanță ce simt eu acum, ci ce simt refugiații și ce fac românii pentru ei. Știu că se adună bani pentru refugiați, alimente, obiecte strict necesare fiecărui om și sunt bucuroasă că Dragostea este mai mare decât ura unui om, mic cu gură mare, care dictează dintr-un loc călduț și își trimite oamenii să omoare alți oameni pentru că așa îi place lui.

De tinerii care mor fără să știe exact pentru ce mi-e milă…

Nu e normal. E doar cel mai comun

Sunt Ștefania Horvath,
o fostă sportivă de performanță mulțumitoare pentru sănătatea bună pe care o am
și în prezent Asociat Independent USANA.

Undeva după 40 de ani am realizat că mă dureau umerii, genunchii, dar mai ales coloana vertebrală. Am crezut că e normal ca odată cu înaintarea în vârstă, pe la 40-50 de ani să înceapă să ne „scârțâie” toate încheieturile, junghiuri, ba într-o parte, ba în alta. Toată lumea zice că e normal, e vârsta… Dar, nu e așa! Nu e normal. E doar cel mai comun! Majoritatea din cauza stilului de viață am ajuns așa. Nu-ți mai spun că eram tot timpul obosită, deoarece nici noaptea nu mă odihneam din cauza durerilor.

După 8 ore de muncă la birou eram înțepenită, cu greu mă mai puteam îndrepta. Am început să mă îngrijorez pentru următorii ani pe care îi mai am de trăit. Nu vedeam cu ochi buni o viața cu astfel de dureri și mi-am căutat medicul specialist. Mi-a dat să fac fizioterapie, tot felul de medicamente, dar totul ținea până se termina efectul analgezicelor. Atunci m-am îngrijorat și pentru sănătatea stomacului și a ficatului. În paralel am folosit, ani la rând, suplimente de la o companie care vinde și în orașul nostru, dar nu am găsit ajutorul de care aveam nevoie.

Într-o bună zi am fost invitată la o prezentare unde s-a vorbit despre suplimente cu regenerare celulară. Acolo am văzut pe cineva care chiar a fost ajutat în problemele lui foarte grave cu genunchii. M-a impresionat povestea lui și bucuria cu care vorbea despre felul cum l-au ajutat suplimentele acelea. Atunci mi-am zis că trebuie neapărat să le încerc. M-am gândit că nu am nimic de pierdut. Întrevedeam un ajutor și pentru mine.

Plină de speranță mi-am făcut un cont pe site, la care am primit link, și am comandat un protocol complet. Abia am așteptat să le primesc. Spre bucuria mea, am descoperit îmbunătățiri foarte repede, chiar de la o zi la alta! Simțeam, acum pot să îți spun, că organismul meu avea nevoie de hrană, de vitaminele și mineralele pe care i le dădeam.

E atât de bine să poți în sfârșit să dormi și să te odihnești, să nu te mai trezești de fiecare dată din cauza durerilor.

Sigur că mi-am făcut și temele, am căutat dovezi despre cercetătorul care a descoperit ce trebuie să conțină multivitaminele ca să dea celulelor organismului hrana de care au nevoie, iar noi nu o putem lua din altă parte, datorită poluării existente.

Am aflat că e Dr. Myron Wentz, microbiolog și imunolog și că de-a lungul anilor el și Compania sa au primit foarte multe premii pe știința din suplimentele pe care le produc, printre care, în 2007, Premiul Albert Einstein – echivalentul premiului Nobel pentru știință. Sunt multe dovezi care ne arată că aceste suplimente sunt cele mai bune.

„E mai bine să previi decât să tratezi”, nu-i așa?
Nu e nevoie să fii bolnav ca să iei suplimente alimentare.

M-am simțit din ce în ce mai bine și, bineînțeles că nu am putut să tac! Am început să le spun și celor dragi despre aceste minunate suplimente. Mi-a fost foarte ușor să spun mai departe pentru că se și vedea pe mine că eram altfel.

Și, prietenii mei, care au avut încredere în mine și au vrut să încerce la randul lor suplimentele, m-au rugat imediat să îi ajut să-și procure protocoalele. Sunt mulțumiți și fericiți. Sunt bucuroasă că nu mulți au avut probleme de sănătate, cei mai mulți vor să facă prevenție.

Sportul este foarte bun pentru corpul nostru, dar să nu uităm că trebuie să îi dăm corpului nostru hrana de care are nevoie pentru celule! Să nu îl forțăm fără a-l ajuta cu suplimente de cea mai bună calitate! Iar odată cu înaintarea în vârstă, este obligatoriu să luăm suplimente!

Sunt încrezătoare că și în următorii ani aceste suplimente îmi vor face din ce în ce mai bine, continui să le folosesc zilnic, îmi vor hrăni, proteja și reînnoi celulele corpului meu astfel încât să mă pot bucura în fiecare zi de viața pe care mi-o doresc.

Având în vedere povestea mea, îți arăt și ție unde găsești suplimentele acestea minunate cu regenerare celulară și pe care ți le recomand.

Trebuie doar să urmezi link-ul de mai jos. Poți să citești în dreptul fiecărui produs ce face pentru corpul tău.

Fă-ți un cont acolo (așa ca la Emag sau Cora, Librex etc), ca să obții și reducerea de 10%, așa cum le cumpăr și eu. Deloc greu.

Cu sinceritate,
Ștefania Horvath
Asociat Independent USANA


P.S. Nu ai Nimic de Pierdut. Urmează Link-ul și Bucură-te de Tot Ce Îți Oferă Aceste Suplimente! http://stefania.usana.com

Dr. Myron Wentz – USANA’S FOUNDER

Tarzan-ul copilăriei generației mele

S-a născut la începutul secolului trecut, la periferia Timişoarei, oraș aflat la vremea aceea în Austro-Ungaria. Numele său se împleteşte cu cinematografia şi sportul mondial. Familia sa a emigrat în Statele Unite ale Americii, la Chicago, când avea doar 7 luni.

Deși a fost un copil bolnăvicios, medicii i-au recomandat să facă înot. De aici, recordurile sale sportive și cariera actoricească de succes.

Înainte de a fi un actor îndrăgit și recunoscut pe întreg mapamondul, a fost un mare sportiv. Primul superstar al înotului a colecționat șase medalii olimpice și peste 50 de titluri naționale, performanță neegalată până în anii 80. O adevărată forță a naturii, a doborât 67 de recorduri mondiale. A detinut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi, la jumatatea de mila. A fost primul care a înotat 100 m sub un minut.

S-a remarcat şi în industria filmului, fiind cel de-al şaselea actor căruia i-a fost încredinţat rolul eroului Tarzan, pe care l-a interpretat de-a lungul anilor în 12 filme de mare succes.

În timpul revoluției cubaneze, pe când juca golf cu niște prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, a lansat strigătul lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură. Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor același celebru strigăt.

Actorul a murit la 20 ianuarie 1984, la vârsta de 79 de ani, în oraşul mexican Acapulco. Şi, este vorba despre…?

Numele său probabil nu vă spune nimic, dar cu toții am văzut, cel puțin o dată, un film cu Tarzan – Johnny Weissmuller

Text adaptat, foto – Google

Creionul și Caracterul

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut până acum!
– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi întotdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

Prima calitate:
poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate:
din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate:
creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este necesar este să ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate:
la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului:
lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta…

Text preluat