Ceasul

Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.
– N-ai un ceas? m-a întrebat.
N-aveam.
– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu El?
– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-L vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-I ceri ceva?
– Nu. Vreau să-I mulţumesc că există ‘vocea cerului”.

sursa internet

Reclame

EXCEPȚIONAL TEXT al părintelui Crin Theodorescu din Lușca, Năsăud

vot-da-237x143.jpg

„De ce voi vota DA la referendum ?

Să fie clar, orice eventuală acuzație de homofobie frizează ridicolul. Nu știu câți dintre cei care se exprimă pe subiect spovedesc gay. Sau îi primesc în vizită. Acum o lună, mi-a sunat telefonul, o voce bărbătească, baritonală, se asigură că eu sunt eu. Confirm. Și-mi zice ”probabil că nu-ți mai amintești de mine, acum 30 de ani ne-am cunoscut la olimpiada de română, faza pe țară, și am avut niște discuții, ți-am păstrat o amintire frumoasă și aș vrea să ne revedem, sunt prin Transilvania, într-un concediu, ce zici?”/”Vai, dar cu cea mai mare plăcere, treceți pe la noi, o să facem plăcinte cu smântână și cumpăr trei metri cubi de bere lichidă!” Noroc că n-am apucat să întreb nimic de soție. Că a venit. Cu prietenul. Niște oameni de-o blândețe și bun simț deosebite. Am mâncat împreună, am răsfoit cărți vechi, amândoi bibliofili (una din puținele pasiuni din adolescență care au osmozat timpul), am spus bancuri, am vorbit despre politică, imigrație, filosofia peripatetică, rețete de ciuperci și cei mai nordici corali din lume. Din când în când, cei doi schimbau priviri blânde, frumoase, conjugale. ”Ea”, zeița casei mele, nici n-a clipit. Suntem de o eternitate împreună, nu mai e nevoie de cuvinte între noi, nici măcar de priviri, fiecare devenind, între timp, extensia conștiinței celuilalt. Și ne-am îmbrățișat toți patru la sfârșit, și au plecat pe drumul lor. Sunt prietenii mei în continuare. Îi însoțesc cu rugăciune oriunde se vor duce. Îi iubesc creștinește, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care își trăiesc viața.

Nu pot fi acuzat nici de bigotism, rigiditate habotnică ori reflexe mentale premedievale. Stau eu toată ziua cu nasul în cărți despre bizantinism, dar port sandale de trekking la reverendă. Colecționez antichități, dar inventarul lor îl țin în Excel. Și nu cred că mântuirea e după culoare, deși iubesc curcubeul.

Însă sunt lucruri pe care nu le negociez, ever!

Nu-l negociez pe Hristos. Oricât aș tăia din etichetă, cutumă și formă, nu pot eluda un adevăr de necontestat: că o familie înseamnă un bărbat și o femeie. Cu variantele ei, care țin de cutremurele vieții: mame care-și cresc copiii fără soți/ divorțate/văduve, nepoți rămași în brațele bunicilor. Dar, în nici un caz, o familie nu poate însemna un bărbat + un bărbat. Oricât mi-aș concentra acuitatea științifică, ceea ce are el se potrivește perfect cu ceea ce are ea. Dacă mă înțelegeți unde bat. Pur și simplu asta e definiția intrinsecă a unei relații: procrearea, în beneficiul general al societății. Că nu se întâmplă așa mereu, e o altă discuție. Ontologic, bărbatul e mulajul femeii. Nu al unui alt bărbat. Până și clătitele postmoderniste din Vama Veche mărturisesc același adevăr axiomatic: cu ”dânsa-ntr-însa”, nu cu ”dânsu-ntr-însul”.

Știu. Mi s-a transmis, pe toate canalele, că oficializarea căsătoriei dintre persoanele de același sex nu impietează credința mea. Pe bune? În România, legea prevede că o cununie religioasă trebuie precedată, obligatoriu, de cea civilă. Asta înseamnă, implicit, și reversul. E un principiu de drept. Adică îți vin doi bărbați de mână la biserică și-ți cer să-i căsătorești. Știu că pare fantezie, dar se întâmplă, prin alte colțuri de lume. Ce faci? Refuzi? Și dacă te dă în judecată? Plătești amendă sau mergi la închisoare. Se întâmplă deja în Danemarca. Preotul are dreptul să refuze oficierea cununiei, dar episcopul e obligat (prin lege!!!) să găsească un preot cu o conștiință nițel diferită de cartea pe care a jurat la hirotonire, ceea ce e un abuz grosier asupra conștiinței episcopului.

Se prăbușește cetatea dacă definim familia ca fiind un bărbat și o femeie? Au făcut-o deja jumătate din statele uniunii, și nu s-a prăbușit nimic. Nimeni nu hăituiește pe nimeni, fiecare să-și trăiască sexualitatea cum dorește/cu cine dorește/ și de câte ori îl ține libidoul. Ortodoxia e discretă, nu ridică cearceafuri. Dar, în același timp, suntem oameni ai cetății. Și avem o datoria de creștin să mărturisim adevărul revelat. Nu merge cu tăceri, zâmbete discrete, aere de progresiști mistici. Ori ești creștin și crezi în ce ți-a spus El, ori nu ești. Toate până aici.

Păi nu se laudă Uniunea Europeană cu deviza ”Unitate în diversitate”? Unde e diversitatea dacă toți trebuie să ne aliniem acestui val de decerebrare morală?

Și, apropos de hărțuire, vouă chiar nu vă e rușine?

Adică, dacă votez la referendum DA, sunt automat: pesedist fără creier, primitiv medieval, țăran prost, vinovat că pleacă tinerii din țară, că nu se fac spitale, că nu se astupă găurile din asfalt, că se năruie bugetul național, că avem copii în orfelinate și că unii-și pleznesc nevasta pentru că supa nu a avut 42,5 grade Celsius la servire. Toate relele din lume sunt asimilate ”familiei tradiționale”, ceea ce e o demonizare la fel de urâtă ca excesele habotnicilor care au orgasme subliminale rostind cuvântul ”homalău”.

Bine, sunt țăran primitiv, relict medieval, biped logocentrist, popă prost, sunt ce vreți voi să fiu, dar eu de Hristos nu mă las. Și Hristos, ”creștinilor progresiști”, s-a dus la nuntă. Unde era o mireasă și un mire. Mireasa avea sâni și mirele avea un deficit de vin. Asta spune Revelația, nu altceva. Și să vezi încurcătură dialectică, asta spune și biologia!

O să mă duc la referendum să mă sprijin cu ștampila pe căsuța DA. O să o fac în semn de respect pentru matricea etică în care m-am născut, în care am crescut, și în care o să mor. În semn de respect pentru sutele de bunici pe care i-am îngropat cu cruce la cap, îmbrăcați în portul strămoșesc, și pe care, dacă le-aș spune despre căsătoria dintre doi bărbați sau două femei, i-aș muți de uluire. Bunicii noștri, crescuți în ”sâmțul ăl bun” (”bunul simț), în care unul plus una egal viitor, și unul plus unul egal cel mult o tăcere dureroasă.

Puteți să mă ștergeți de pe lista prietenilor, dacă nu vă convine cum sunt și cum gândesc.

Singurul like care mă interesează e din altă rețea.

O să votăm un milion, șase milioane? Puțin îmi pasă. Singur dacă rămân, singur cu El, sunt mulțumit. Cum zice în psalmul 90? ”Vor cădea de-a latura ta mii, dar de tine nu se vor apropia!”

Lumea se schimbă, treaba ei. Singur dacă rămân, cu ai mei, cu potirul și cu prescura, din legea Lui nimic nu schimb.

Și cât sunt cetățean al cetății, spun ce gândesc și pun ștampila unde vreau eu!

Dixit et punctum.”

Problema de azi

cuplu hAm vizionat un videoclip cu filosoful Bertrand Vergely și am înțeles unele lucruri pe care le adaug la câteva idei și vreau să vi le împărtășesc.

Trăim o vreme a confuziilor. O vreme în care unii refuză să accepte ce înseamnă mariajul, căsătoria. Cuvântul mariaj ne trimite la proiectul unui cuplu de a răspândi viața. Aceasta se referă la un bărbat, o femeie și copil, copii. Este vorba aici de o realitate și despre un dat fundamental, care se înscrie într-un punct de cotitură antropologică și biologică majoră. Viața s-ar fi putut perpetua oricum, dar se adeverește că omul se reproduce sexuat, e nevoie de un bărbat și o femeie.

Nihilismul, care spune că absolut totul este posibil și este permis pentru că avem dreptul, atacă prin personalități care de cele mai multe ori sunt ascunse de ochii lumii, dar acestea plătesc organizații și inventează drepturi, călcând în picioare tot ceea ce este natural, normal, dat.
Se caută înlăturarea „datului natural”; odată ce se înlocuiește ce este normal în ce privește omul și familia, noțiunea de „persoană” nu mai există, acel ceva sacru din om, care face ca să nu putem fi folosiți ca niște obiecte, nu mai există. Totul se poate inventa, decreta, totul se poate construi: omul nou, de la heterosexual la homosexual și transgender etc, familia nouă, de la cea naturală la alte forme care se cer odată cu „drepturile” tuturor.

Se dorește stabilirea unor echivalențe între domenii care nu sunt echivalente. Doi bărbați, două femei nu sunt același lucru (echivalent) cu un bărbat și o femeie. Doi tați sau două mame nu sunt același lucru (echivalent) cu un tată și o mamă.
Un copil pe care îl facem este o persoană dorită, dată și nu este același lucru cu un copil pe care cerem să ni-l facă cineva, cumva, acesta este deja o marfă!
Trebuie să ne oprim de a mai ascunde cuvintele și realitățile în spatele noțiunilor de „drepturi” și de iubire.

Niciodată doar două femei sau doar doi bărbați nu vor fi în stare, în mod natural, să facă un copil. Vor apela la tehnologie sau la mame purtătoare. În acest caz copilul devine o marfă. Femeia care aduce pe lume copilul la cerere devine o marfă. Să nu mai vorbim despre ceea ce se întâmplă în unele țări când zeci de familii sunt despoiate de pruncii lor și dați spre adopție, printre altele, și unor „familii” de homosexuali. Cum crește acel copil? Nu mai este ceea ce a fost conceput fie, să devină. „Există totuși, un drept al copilului la mama și tatăl lui, nu un drept la copil”, spune Lionel Jospin.

Chestiunea de bază este raportarea noastră la copil! De fapt, aici e miza a tot ceea ce se întâmplă și se cere în lumea modernă, la care aderă fără măcar să clipească, și România!

Toate lucrurile au un cost. La un moment dat al vieții toate se plătesc. Prin nebăgare de seamă s-ar putea să acceptăm ca oamenii să ajungă mai rari pe pământ decât erau odată în Eden!

Problema de azi este de o amploare pe care nici măcar nu o înțelegem. A pornit de undeva de la oameni cu mare putere, a fost foarte bine calculată. Nu ne putem gândi că este o revelație (de la Dumnezeu) deoarece, în primul rând prin ceea se ce face și se cere acum, Dumnezeu trebuie scos din ecuația lumii, din gândirea oamenilor, iar aceasta este o problemă care invită la o reflecție metafizică, cu privire la însăși sursa existenței.

Și în alte țări s-au pus oamenii să gândească ce trebuie făcut, schimbat, adăugat în Constituția lor pentru un viitor mai bun al oamenilor. Bertrand Vergely, filosof, când a fost consultat cu privire la Constituția Franței a spus că „trebuie pusă o limită la expansiunea invențiilor sau trebuie făcute în alt domeniu decât al omului și familiei. Datele fundamentale ale vieții, ale existenței trec prin bărbat, prin femeie, tată, mamă, copil, trec prin respectul pentru anumite drepturi fundamentale. Trebuie să ne calmăm apetitul transgresiv de a ne permite orice!”

Impunerea dorințelor, voințelor minorităților, prin parade și lobby, chiar și din partea celor care nu sunt ca ei, dar vor să le apere drepturile, duce la totalitarism. Iar acesta este o violare a drepturilor omului! Acești minoritari vin să ne impună drepturile lor. Da, sunt oameni, se iubesc, dar nu e nevoie să se căsătorească pentru a face ceea ce au făcut până acum, timp de mii de ani… Înaintașii lor au știu că nu fac bine ce fac și au stat la locul lor, în condiția lor. Au înțeles și au respectat ceea ce e natural, au respectat noțiunea de familie, care se poate întemeia doar între un bărbat și o femeie.