Vă doresc sănătate!

Când vei descoperi ceva deosebit vei face ca mine: vei spune tuturor, vei dori ca toată lumea să afle, să încerce și să se convingă.

Te vei simți din ce în ce mai bine, iar rezultatele, te rog,  să le împărtășești, aici, cu mine.

Corpul tău îți va fi mulțumitor!

https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:6545690625021489152

Reclame

TATĂ, CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII SĂRAC?

Un om de afaceri, vrând ca fiul sau sa știe ce e să fii sărac”, l-a dus la munte ca să petreacă două zile cu o familie de țărani. Au șezut la ei trei zile și două nopți, în modesta lor casă.
În mașină, la întoarcere spre casă, tatăl l-a întrebat pe fiul său:
– Cum ți s-a părut această experiență?
– Bună, spuse fiul gânditor, cu privirea îndreptată spre orizont.
– Și ce ai învățat, insistă tatăl?
– Am învățat, unu: că noi avem un câine iar ei patru; doi: noi avem un jacuzzi, iar ei un râu fără sfârșit cu apa cristalină unde sunt pești; trei: noi avem reflectoare care luminează grădina noastră, în timp ce pe ei îi luminează luna și stelele; patru: curtea noastră e mică și a lor ajunge până la orizont; cinci: noi ne cumpărăm mâncarea, dar ei seamănă și își recoltează mâncarea; șase: noi ascultam CD-uri cu muzică, dar ei ascultă o simfonie fără sfârșit de tot felul de păsări și animale; șapte: noi pregătim mâncarea în cuptor cu microunde, dar mâncarea lor are gustul acesta bun de cuptor de lemne… opt: pentru a ne proteja, noi trăim înconjurați de un zid, cu alarme… ei trăiesc cu poarta deschisă, protejați de prietenia vecinilor lor; nouă: noi trăim conectați la smartphone, Facebook, televizor… ei, în schimb, sunt „conectați” la viață, la cer, la soare, la apă, la verdeața munților, la animale, la însămânțat, la familia lor.

Ascultându-l, tatăl a fost uluit de profuzimea gândirii fiului său, care încheie spunând:

– Mulțumesc tată, pentru că mi-ai arătat cât săraci suntem noi și cât de bogați sunt ei!

Avuțiile materiale nu sunt totul în această viață.
Să fii umil și simplu e ceea ce te face MARE!

foto Google

Hristos a înviat!

Când auzim de Isus, parcă simţim o adiere uşoară de vânt sfânt, parcă auzim o voce venind de pe tărâmul celălalt, descoperindu-ne adevărata dorinţă a sufletului nostru.

Moartea lui Isus a fost suprema manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de o lume păcătoasă, nenorocită şi condamnată la moarte veşnică, din cauza păcatului. Învierea lui Isus a însemnat că Dumnezeu a primit Jertfa Fiului Său pentru iertarea fiecăruia care crede în El.

Crede și tu, din toată inima ta: Hristos a înviat!

D U M I T R U C O R N I L E S C U

Dumitru Cornilescu,

născut la 4 aprilie 1891, la Slașoma, județul Mehedinți și decedat la 27 august 1975 la Montreux, Elveția a fost ierodiacon și autor al unei traduceri în limba română a Bibliei, publicată în 1921, traducere care este în prezent cea mai răspândită traducere în rândul confesiunilor protestante (inclusiv cele neoprotestante). Această traducere nu este însă aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, deoarece Cornilescu a părăsit Biserica Ortodoxă, fiind unul dintre fondatorii Bisericii Evanghelice Române.

Popularitatea acestei versiuni se explică prin numărul mare de reeditări (în 1931, 1942, 1946 etc., cu o nouă revizuire în 1989, cu noi tiraje în 1990, 1996, 2000, 2002, 2005).

În urma unor puternice divergențe doctrinare cu cercurile teologice ale vremii, Cornilescu este sfătuit de însuși Patriarhul Miron Cristea să plece pentru o vreme din România, motiv pentru care acesta a plecat în Germania (Bad Blankenburg). Ulterior, a locuit o vreme în Anglia, iar apoi s-a stabilit în Elveția, unde a și decedat în anul 1975. (Wikipedia)

Cum m-am întors la Domnul și cum am spus și altora
Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică Îl iubeam fără să-L cunosc. Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. Într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate.

Le-am comandat și am început să citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Am început încă din seminar să traduc din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele, dar viaţa nouă nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc din aceste capitole, chiar cărţi, tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram și ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am început să mă gândesc mai temeinic citind cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spunea că fiecare om trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”.

Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare. În acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creştine pentru fiecare zi.

Cineva a trimis acest calendar la Geneva doamnei (Prințesa) Călimachi. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus și că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Doamna Călimachi avea o sumă de bani, pe care o consacrase  tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în România.

Aşa că s-a bucurat mult când a auzit că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tipăritul era asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea la Dumnezeu
Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: „Ce este păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. Cine e un păcătos? Ucigaşul e un păcătos si locul lui este la închisoare.
Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20, mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum, mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela     din epistola către Romani, care spune că: „toţi    sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Si aşa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El. Aşa m-am întors la Dumnezeu.

Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început
Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Aşa că am început să mă gândesc: „dar acum fiecare verset din Biblie mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună.

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat mult de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate.

Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Acum aveam timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu.

Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă și au cântat-o. Mulţi din camarazii lor au început să zică: asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea
Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui cunoscut necredincios. Era un tânăr cult, dar nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul”.

Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc, dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Omul s-a supărat foc și a început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de învățături la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

În duminica viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat.

„Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam și un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. Într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”; s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are ordin să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut această întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea Evanghelică în acea parte din țară.

„Infatuat”

Ascultânu-l pe Președintele României, m-am gândit că, fiind neamț, nu înțelege sensul cuvântului „infatuat”, dar nu îi pot acorda această circumstanță atenuantă, deoarece tot discursul e infect și în concordanță cu cuvântul „infatuat”.

Mda… Românii sunt ceilalti, nu și cei „infatuați”. Noi nu mai suntem „românii lui”… Înțeleg că până și Președintele, care se arăta, acum cinci ani, mare creștin, ne respinge. Și asta pentru că îndrăznim să credem și să susținem că familia este ceea ce a lăsat Dumnezeu, chiar de la începutul istoriei lumii, chiar din ziua a șasea a existenței Universului. Apoi s-au stricat oamenii… Dar de la început a fost un bărbat și o femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat.

Ochii mari!

Bambusul

Bambusul are nevoie de cinci ani pentru a crește. Pământul trebuie udat și fertilizat în fiecare zi, dar nu iese din pământ până în al cincilea an. Odată ieșit din pământ, în cinci săptămâni bambusul crește 30 de metri.

Întrebarea este: creste în cinci săptămâni sau în cinci ani? Răspunsul este clar: crește în cinci ani, deoarece, dacă în orice moment acea persoană s-ar fi oprit din a-l uda, din a-l îngriji, din a-i fertiliza solul, bambusul ar fi murit, acolo în pământ.

Oamenii din jur, văzând că cineva lucrează zilnic fără să aibă vreun rezultat, îi adrează cuvinte care ar putea să-l determine să se oprească din lucrul lui; se știe că, de obicei, oamenii se opresc dacă nu văd rezultate rapide.

Trebuie să-ți vezi visul împlinit și acest lucru nu se întâmplă atât de repede cum îți dorești tu. Unele lucruri te pot lua prin surprindere, prin urmare trebuie să le faci față, să le rezolvi din mers. Trebuie să ai răbdare și credință, dublate de acțiune continuă. Trebuie să lupți cu toate puterile pentru a-ți realiza visul.

Cu cât este bătălia mai grea, cu atât mai dulce este victoria. Și, vei fi surprins la final: vei constata că, ceea ce ai devenit în acest proces este mai important decât visul.
Tipul de persoană, caracterul pe care îl clădești, curajul pe care îl dezvolți, credința pe care o manifești, îți dezvăluie o altfel de persoană, cu un altfel de spirit, iar cei din jurul tău vor vedea acest lucru și vor avea încredere în tine!

Cam asta fac și eu de ceva vreme. Sunt într-un proces.

Dumnezeu este bun și perfect!

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele spunea întotdeauna: „Regele meu, nu fi descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect, nu greșește.”

Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica maiestatea sa să-și piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
– Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-as fi pierdut un deget. Slujitorul i-a răspuns:
– În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect, nu greșește niciodată.
Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
– Dumnezeu este bun și perfect.

Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbatici care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au aflat că împăratul nu avea un deget, așa că a fost eliberat pentru că nu era considerat „complet” pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus:
– Prietenul meu, Dumnezeu a fost foarte bun pentru mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare: Dumnezeu este atât de bun, de ce mi-a permis să te pun pe tine în închisoare?
Slujitorul său ia răspuns:
– Regele meu, dacă n-aș fi fost pus în închisoare, aș fi plecat cu tine și aș fi fost jertfit, pentru că nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește.

Adesea ne plângem de viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă, uitând că totul se întâmplă cu un scop.

Dumnezeu știe de ce citești astăzi acest mesaj… Dumnezeu este bun și perfect!