Dumnezeu ne cunoaște măsura

Silvia a fost unul dintre cei doisprezece copii ai familiei Tărniceriu, o familie modestă care locuia undeva la periferia Iaşului într-o perioadă care se dorea “de aur”, dar care nu reuşea să fie decât cenuşie ca şi betonul cu care ţara se lăuda că îl produce pe cap de locuitor. Tată ei lucra la Atelierele CFR având un venit modest, iar mama era casnică, având grija casei. Obişnuită cu sărăcia, bucuriile ei de copil erau joaca in natură împreună cu ceilalţi fraţi şi copii de pe uliţă. Relaţia lor de familie era una extraordinară. Oameni cu frica lui Dumnezeu, părinţii îşi iubeau copiii şi se iubeau unul pe celălalt. Tatăl în special avea o blândeţe şi o înţelegere faţă de ei care îi cucerea pe toţi. Totuşi, ochiului ager al copilului nu îi putea scăpa situaţia materială precară a familei.

Într-o seară pe când se juca, a auzit într-o cameră vocea părinţilor care parcă implorau ceva. Apropiindu-se şi-a dat seama că părinţii ei se rugau lui Dumnezeu ca să le dea ceva de mâncare pentru copiii lor. Aceasta a făcut-o să conştientizeze cât de disperată era situaţia lor materială. De obicei aveau măcar o mămăligă la masă, însă în seara aceea nu aveau nici atât. Solidară cu părinţii ar fi rămas nemâncată toată ziua, însă întrebarea era până când? Ceilalţi copii aveau nevoie de hrană. A fost trezită din tumultul gândurilor de zgomotul porţii. Vecinul lor mulsese vaca şi venise să le aducă o găleată cu lapte. Îi mai ajuta cu ce putea, mai ales când nu îl vedea nevastă-sa şi în seara aceea ea era plecată să-şi viziteze sora. A chemat-o pe Silvia să îi dea laptele, iar la plecare i-a dat şi bani de o pâine mare. Lapte şi pâine! Şi pentru toţi. De cele mai multe ori nu mâncau pâine decât duminica dimineaţa, iar acum aveau seara la culcare pâine şi lapte. Ce bogăţie!

Această experienţă a marcat-o profund, ştia că părinţii ei stau de vorbă cu Dumnezeu, iar El le ascultă rugăciunile.

A mai crescut şi în clasa a şaptea s-a întâmplat ceva care avea să îi schimbe pentru totdeauna viaţa. Ea provenea dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi, care dumninică de duminică mergeau la Biserică unde se implicau activ, însă în anul acela la şcoală se introduseseră discipline noi şi veniseră profesori noi. La ora de Anatomie, profesoara spunea lucruri care o nelinişteau cum că omul se trage din maimuţă, evoluând de-a lungul a milioane de ani prin muncă şi transformări fizice. Mintea ei s-a revoltat împotriva unei astfel de invăţături, pentru că ea ştia cu totul altceva de la părinţi şi de la Biserică, însă profesoara continua cu prelegerea şi nu s-a oprit doar aici. Cu o voce serioasă, uitându-se peste clasă a spus:-Sunt unii idioţi, sau oameni fără minte care cred că omul ar fi fost creat de un oarecare creator, numit Dumnezeu. Toată clasa a râs şi şi-au îndreptat privirile spre ea.-Şi Silvia Tărniceriu crede în Dumnezeu, tovarăşa profesoară!

Ochii profesoarei s-au făcut mari, i-ar sprâncenele i s-au ridicat a curiozitate.

– Unde-I Dumnezeul tău Tărniceriu? L-ai văzut vreodată? Unde locuieşte? Sau poate tatăl tău, sau mama ta L-au văzut pe undeva? Şi ce ţi-a dat Dumnezeu ţie, sau părinţilor tăi? O maşină, sau un apartament la bloc? Nu vedeţi ce amărâţi sunteţi şi sărăntoci? Ţara noastră n-are nevoie de Dumnezeu, nici de oameni slabi la minte care să-şi împreuneze mâinile şi să-şi îchidă ochii rugându-se Unuia care nici măcar nu există. Dumnezeu n-a făcut şi nu face nimic pentru noi. Singuri trebuie să luptăm cu viaţa şi să ne asigurăm cele necesare.

Cuvintele ei se înfigeau ca o secure la rădăcina sufletului zguduind tot ce crezuse până atunci. Se simţea singură.O predică de la Biserică a pus-o însă pe gânduri. În mesajul lui, pastorul i-a vorbit parcă inimii ei:

– Tu trebuie să ajungi să-l cunoşti pe Dumnezeu în mod personal! Să fii sigur că El există şi că te cunoaşte! Să ştii că Lui îi pasă de tine! A crede în Dumnezeu pentru că părinţii tăi cred nu este de ajuns! Să crezi în Dumenzeu pentru că preotul bisericii tale predică în fiecare duminică despre El, nu este de ajuns! Tu însuţi trebuie să te apropii de Dumnezeu ca să-L cunoşti în mod real! Dacă vrei să vezi că El există şi că este real, n-are importanţă cât eşti de tânăr, sau bătrân, tu poţi să-L cunoşti în mod personal pe Dumnezeu. El ştie ce gândeşti cu mintea ta, ce simţi cu adevărat în inima ta şi dacă vrei cu adevărat să-L cunoşti, El abia aşteaptă să ţi se descopere. Lui îi pasă de tine şi de nevoile tale. Du-te acasă în seara aceasta şi stai de vorbă cu El, roagă-L să ţi se descopere în mod personal!

Abia aştepta să ajungă acasă să stea de vorbă cu Dumnezeu, ca să pună la încercare cuvintele pastorului. Dar unde să fie singură în casa lor cu două odăi şi atâţia copii? A aşteptat să adoarmă toţi ca să se poată ruga în linişte. Ei aveau obiceiul să adoarmă cântând. O parte dintre fraţii ei cântau în cor, aşa că începeau să cânte cu toţii, apoi rând pe rând câte o voce se stingea, până adormeau toţi. Când a fost sigură că toată familia adormit a coborât din pat şi îngenunchind i-a adresat o rugăminte lui Dumnezeu:

– Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, sau nu, dar pastorul ne-a spus la Biserică că pot vorbi cu Tine aşa cum vorbesc cu Tata şi cu Mama. Uite, eu am o problemă şi vreau s-o rezolv. La şcoală am început să învăţ lucruri care îmi par foarte ciudate. Profesorii şi copii îşi bat joc de mine pentru că părinţii mei cred în tine. Profesoara de Anatomie ne-a zis că nu exişti pentru că nimeni nu Te-a văzut şi de fiecare dată mă batjocoreşte la oră în faţa clasei. Toţi copiii râd de mine şi se strâmbă arătându-mi semnul că sunt scrântită la cap. Pe de altă parte la Biserică pastorul spune că tu exişti şi că îti pasă de fiecare dintre noi. Ştiu că Mama şi Tata cred în tine şi că le răspunzi atunci când îţi cer ceva prin rugăciune. Aş vrea să ştiu şi eu dacă exişti şi dacă mai faci minuni, aşa cum ne-a spus pastorul. Ştii Tu chiar totul despre mine? Tare mult aş vrea să ştiu dacă exişti cu adevărat! Mi-ar fi mai uşor la şcoală şi nu mi-ar mai păsa de batjocura celorlalţi. Eu am doar 13 ani şi sunt încă copil. Te descoperi Tu şi copiilor? Dacă Tu ştii totul despre mine, atunci trebuie să ştii că nu mai am pantofi. Acum port pantofii lui Victor care-mi sunt aşa de mari, că trebuie să pun jumătate de ziar în vârf ca să nu clămpăne după mine, iar pantofii lui Fănel îmi sunt aşa de mici, că abia mai pot merge cu ei. Apoi ştii cum trebuie să ies prima din clasă şi să fug ca să le dau pantofii lor, ca să poată merge şi ei la şcoală după-masă. Te rog ca pe Tatăl meu să faci o minune şi să-mi răspunzi la această rugăciune! Trimite-mi o pereche de pantofi ca să pot merge la şcoală şi la Biserică. Apoi tare mi-aş dori să am şi eu o flanea cu nasturi în faţă, pe care s-o iau peste rochiţă, sau peste uniformă la şcoală. M-am săturat de pulovere pe gât, bune pentru băieţi. Şi te mai rog ceva: trimite-mi şi un palton, că n-am şi vine iarna grea. Aş vrea să pot merge afară şi să mă joc în zăpadă. Nu vreau să fiu egoistă cerând aceste lucruri numai pentru mine, dar am nevoie de ele şi ştiu că Tata nu aduce destui bani acasă, ca Mama să mi le cumpere… Nu ştiu dacă aceasta este o rugăciune, dar am vrut să stau de vorbă cu Tine şi să îi spun toate acestea! Noapte bună Doamne, Amin! Apoi adormi.

Dimineaţa sări din pat şi începu să caute imediat sub el, pentru că ştia cumva că minunile se întâmplă noaptea. Aşa că şi-a întins mâna şi a plimbat-o dintr-o parte în alta sperând să dea peste ceva neobişnuit. Nimic! S-a ridicat şi s-a dus după uşă. Nimic. S-a uitat pe dulap, pe scaune… Nimic! Toată ziua a aşteptat să se întâmple ceva neobişnuit. Poate va veni cineva la ei cu ceva, dar nu s-a întâmplat nimic. Părinţii nu au menţionat nimic în conversaţiile lor despre vreo minune, sau că ar intenţiona să cumpere ceva pentru nevoile lor.

-Ajută-mă Doamne să Te cunosc cu adevărat! Se ruga în fiecare seară şi verifica dimineaţă mobilierul din cameră. Poate că Dumnezeu nu i le va trimite pe toate odată, dar măcar unul din lucrurile cerute şi de care avea atâta nevoie.

Zilele treceau şi nu se întâmpla nimic, iar îndoiala a început să muşte din credinţa firavă de copil. Când tatăl ei se ruga, sau mergeau la biserică se întreba dacă chiar rugăciunile oamenilor ajută la ceva. Dar când ajungeau acasă şi cântau împreună, era cumva asigurată în credinţa părinţilor ei.

A trecut o săptămână de la starea ei de vorbă cu Dumnezeu şi pe când se jucau în uliţă, unul din copii a strigat: „Vine Tata!” Au alergat cu totii ca de obicei în întâmpinarea lui. Ajunşi la el au constatat că avea o cutie împachetată frumos şi legată bine cu sfoară.

-Ce ai în cutia asta? A izbucnit Silvia.

-Nu ştiu, Silvica.

-Dar de unde este şi cine ne-a trimis-o?

-Nu ştiu. Am primit ieri un aviz de la poştă pentru un colet şi astăzi m-am dus şi l-am luat. N-am nici o ideee ce este în el.

Ajunşi în casă, conform obiceiului de a se ruga şi a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru orice cadou, tatăl a inceput să se roage. Parcă nicicând nu a fost mai lungă rugăciunea lui, parcă nu mai găsea sa spună „Aminul”. Silvia era nerăbdatoare să vadă ce conţinea pachetul misterios.

– Ia să vedem ce ne-a trimis Domnul! spuse tatăl Silviei deschizând cutia. Inima ei bătea cu putere. Să fie aceasta răspunsul la rugăciunuile ei? Tatăl a scos din cutie un pantof şi apoi pe celălalt. Erau maro, catifelaţi, cu un toculeţ frumos şi câteva găurele în faţă. Erau nou, nouţi!

-Sunt ai mei s-a trezit Silvia strigând în urechea tatălui ei. Pantofii sunt ai mei! Toţi au fost uimiţi deoarece la ei în casă nimic nu era „al meu”, ci „al nostru”, dar numai inima ei ştia de ce strigase aşa.

– Mama, ştiu că nu sunt ai mei, încercă să o dreagă ea, dar pot să-i încerc să văd dacă sunt măsura… noastră? I-a pus în picioare şi s-a trezit strigând:

-Sunt exact măsura mea! I se potriveau perfect, nici prea mici, nici prea mari. Atunci şi-a adus aminte că nu-i spusese lui Dumnezeu ce măsură poartă şi că este fetiţă, iar pantofii erau de fetiţă şi exact măsura ei. „Cu adevărat Dumnezeu ştie totul despre mine”, şi-a spus ea în gând. „Dumnezeu ştie ce măsură port şi că sunt fetiţă. El ştie totul despre mine!” Tatăl s-a uitat din nou în cutie şi a scos o flaneluţă frumoasă, exact cum o visase ea. Cum să spună acum că şi flaneluţa este tot pentru ea? Nu a zis, însă a întins mâna tatei. Era clar că era prea mare pentru sora ei mai mică şi prea mica pentru sora ei mai mare.

-Vreau doar să încerc, să văd dacă-i măsura mea! a spus în şoaptă. Şi mama i-a dat-o s-o încerce prima. Îi venea de minue. Era exact măsura ei. Era aşa de moale şi păcută că tare greu i-a venit s-o dea jos.

Şi tata a mai scoc ceva din cutie, mai gros şi lung, de culoare foarte frumoasă: un roşu închis, aproape grena. Ea ştia ce era. Era paltonul ei. Era pentru fete, normal, nu pentru băieţi şi după cum îl ţinea tatăl ei cu mâinile ridicate era sigură că i se potriveşte de minune.

-Mama, nu mai vreau să-l încerc, dar uite, pune-l pe spate la mine şi spune-mi matale dacă mi se potriveşte, sau nu. Când mama ei i-a pus paltonul pe umeri nu s-a mirat când a auzit-o spunând:

-Interesant! Se pare că cineva ţi-a luat exact măsura ta! Cine ne cunoaşte pe noi atât de bine încât ne-a trimis exact hainele de care ai tu nevoie?Izbucnind în plâns le-a spus:

-Tata, Dumnezeu există! Atunci le-a povestit despre rugăciunea ei şi depre statul de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum îi vazuse pe părinţii ei făcând, le-a spus cum copii îşi bateau joc de ea la şcoală, cum profesoara o ridica în picioare şi o batjocorea în faţa clasei şi că se îndoise şi ea pentru că nimeni nu ÎL văzuse vreodată aici pe pămât pe Dumnezeu; cum auzise la Biserică pe pastor vorbind despre Dumnezeu şi cum Îl putem pune la încercare stând de vorbă cu El.

-Uite draga Tatii, sunt toate ale tale! Tu te-ai rugat pentru ele şi Dumnezeu ţi-a răspuns aşa de frumos la rugăciunea ta. Ia-le, sunt toate ale tale!

Când tatăl ei a început să se roage şi să mulţumească pentru darul primit, avea impresia că-L vede pe Însuşi Dumnezeu. Nu mai era nici o îndoială în mintea sau în inima ei cu privire la existenţa Lui. Ştia că El mai poate face minuni şi în zilele noastre. Nu o interesa de unde şi cine trimisese aceea cutie. Probabil cineva dăduse numele lor la o organizaţie creştină şi atunci, în perioada aceea, când fuseseră mari inundaţii în ţară, cineva din Vest o trimisese ca un ajutor pentru sinistraţi. Indiferent cine o fi fost, Duhul lui Dumnezeu îi călăuzise ce să cumpere şi ce să pună în cutie pentru ca Silvia să primească răspuns la rugăciunea ei. De data aceasta, fetiţa nu mai aştepta ca tatăl ei să încheie rugăciunea. Inima ei cânta plină de bucurie aceleaşi cuvinte: „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura! Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!”

Povestire după cartea „Dumnezeu îmi cunoaşte măsura!” de Silvia Tărniceriu, o carte pe care o recomand cu căldură publicului de toate vârstele. Lectura ei nu vă va dezamăgi nicidecum.

Silvia Tărniceriu – am cunoscut-o…

Război

De cinci zile e război în țara vecină, în Ucraina. Văd la televizor, când îl deschid, fugari, femei și copii cu ochii plini de lacrimi și spaimă și cu toată viața lor într-un rucsac burdușit, cu câțiva bani în buzunar…

Și-au închis casa și au apucat drumul pribegiei… Unde vor găsi un loc călduț să-și plece capul și sa-și culce copiii? Unde vor găsi ceva de mâncare? Ce se va întâmpla cu ele și copilașii lor, dar ce se va alege de bărbații lor, care trebuie să rămână în țară să lupte?…

Sunt așa de mulțumitoare pentru fiecare român care și-a deschis casa, masa, buzunarul pentru a adăposti, sătura, alina și binecuvânta pe refugiați… Și-au deschis inima ca să-i ajute. Și am văzut femei care găsesc putere, în aceste circumstanțe, să zâmbească și să mulțumească din toată inima pentru ajutor.

Fraților, aceia care puneți umărul și dați ajutor ca să îi binecuvântați pe cei nevoiași acum, voi veți fi binecuvântați! Și sunteți! Chiar eu Îl rog pe Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Mă mai rog ca să Dumnezeu să aibă milă de toți cei care au fost nevoiți să fugă din calea războiului să se poată întoarce cât mai repede și să mai aibă și la ce. Să găsească casa și lucrurile pe care le-au lăsat în urmă, locurile de muncă…

Dumnezeu să îi păzească pe soții, tații, frații care acum luptă pentru apărarea patriei lor.

Sunt bucuroasă de fiecare reacție pentru încetarea războiului din toate țările lumii, și mai ales a rușilor! Au curajul să-l înfrunte pe președintele lor. Și sunt arestați… Lumea reacționează. Oamenii simt răutatea și minciuna și reacționează!

Dumnezeu să aibă milă și de militarii ruși, care mulți nici nu știu ce fac… Și de președintele lor!

Nu are importanță ce simt eu acum, ci ce simt refugiații și ce fac românii pentru ei. Știu că se adună bani pentru refugiați, alimente, obiecte strict necesare fiecărui om și sunt bucuroasă că Dragostea este mai mare decât ura unui om, mic cu gură mare, care dictează dintr-un loc călduț și își trimite oamenii să omoare alți oameni pentru că așa îi place lui.

De tinerii care mor fără să știe exact pentru ce mi-e milă…

Tarzan-ul copilăriei generației mele

S-a născut la începutul secolului trecut, la periferia Timişoarei, oraș aflat la vremea aceea în Austro-Ungaria. Numele său se împleteşte cu cinematografia şi sportul mondial. Familia sa a emigrat în Statele Unite ale Americii, la Chicago, când avea doar 7 luni.

Deși a fost un copil bolnăvicios, medicii i-au recomandat să facă înot. De aici, recordurile sale sportive și cariera actoricească de succes.

Înainte de a fi un actor îndrăgit și recunoscut pe întreg mapamondul, a fost un mare sportiv. Primul superstar al înotului a colecționat șase medalii olimpice și peste 50 de titluri naționale, performanță neegalată până în anii 80. O adevărată forță a naturii, a doborât 67 de recorduri mondiale. A detinut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi, la jumatatea de mila. A fost primul care a înotat 100 m sub un minut.

S-a remarcat şi în industria filmului, fiind cel de-al şaselea actor căruia i-a fost încredinţat rolul eroului Tarzan, pe care l-a interpretat de-a lungul anilor în 12 filme de mare succes.

În timpul revoluției cubaneze, pe când juca golf cu niște prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, a lansat strigătul lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură. Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor același celebru strigăt.

Actorul a murit la 20 ianuarie 1984, la vârsta de 79 de ani, în oraşul mexican Acapulco. Şi, este vorba despre…?

Numele său probabil nu vă spune nimic, dar cu toții am văzut, cel puțin o dată, un film cu Tarzan – Johnny Weissmuller

Text adaptat, foto – Google

Un cuvânt pentru noul an

Dacă umbli cu Dumnezeu și Îl onorezi, acesta poate fi cel mai binecuvântat an al tău!

Bob Gass

Îți doresc destul!

Îmi place mult să revăd texte care-mi plac. De multe ori le adun pe telefon, la notițe, dar mi l-am încărcat foatre tare și am hotărât ca, ori de câte ori găsesc ceva frumos să așez aici, unde pot să vă arît și vouă ce îmi place. Doar asta fac de obicei aici: împart și cu voi ceea ce îmi place.

Textul care urmează l-am citit în vreo două locuri. L-am căutat a treia oară, pentru că de fiecare dată înainte „l-am scăpat”. Iată-l:

„Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între o mama și fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbrățișat și mama i-a spus: – Te iubesc și îți doresc destul!

Fata, zâmbind, i-a răspuns:

– Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mamă!

S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a făcut câțiva pași înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă:

– Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată?

-Da, mi s-a întâmplat, i-am răspuns. Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un ramas-bun pentru totdeauna?

– Sunt bătrână, iar ea locuiește foarte departe. Mă așteaptă momente grele înainte și realitatea este că următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă, spuse ea.

– Pe când vă luați rămas bun, v-am auzit spunând, “Îți doresc destul”. Pot să vă întreb ce înseamnă asta?

Ea începu să zâmbească.

– Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obișnuiau să le-o spună la toți… A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zâmbit și mai mult.

– Când spunem “Îți doresc destul!” vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.

Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie următoarele: <Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua. Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult. Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țină spiritul viu cât vei trăi. Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare. Îți doresc destul câștig pentru a-ți satisface dorințele. Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai. Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul rămas-bun.>

Aici ochii ei se umeziră din nou. Se îndepărtă.”

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

Așadar, fă-ți timp să trăiești, aici și acum…

ÎȚI DORESC DESTUL!

RUGĂ

A început un nou an.

Dumnezeu l-a pregătit pentru mine și, cu ajutorul Lui, am pășit în el. Pentru cât timp? Nu știu. Știu doar că l-am început, dar nu știu cât din el voi parcurge, dacă voi ajunge la finalul lui.

Mai știu că voia lui Dumnezeu pentru viața mea este să fiu mai aproape de El și să Îl iubesc cu toată inima.

El să fie fericirea și scopul meu de a trăi pe acest pământ.

Îmi doresc o credință deplină în puterea învierii lui Isus Hristos și dragoste pentru El, pentru frați și oameni.

Dumnezeu să mă acopere cu Mantaua de izbăvire și promisiunile făcute mie și casei mele și acestea să fie împlinite la timpul Lui…

Domnul să îmi dea pace deplină când circumstanțele nu-mi sunt favorabile, o încredere neclintită că El știe, vede, cunoaște și este în controlul tuturor lucrurilor…

1943.

Urmează un monolog pe o foaie găsită în uniforma unui soldat, probabil decedat în al doilea Război Mondial.

1943

Iată-mă-s, Doamne… n-am stat niciodată de vorbă cu Tine.
Dar acum vreau să leg un cuvânt și Te întreb: „Ce mai faci?”

Adică, s-a întâmplat așa: unii mi-au spus că Tu nu ești
și, ca un prost, eu i-am crezut.
Noaptea trecută, însă, dintr-o groapă de obuz, am văzut cerul Tău.
Abia atunci m-am lămurit că ei mi-au spus o minciună.
Dacă aș fi deschis ochii mai demult, mi-aș fi dat seama că au dosit Numele Tău.
Nu mi-o lua în nume de rău: Ai vrea, Doamne, să îmi strângi mâna?
Iubirea Ta va avea milă și de simțămintele mele târzii.

Ce soartă!
A trebuit să vin pe aceste locuri ale iadului, ca să mă vindec de orbire…
Îmi pare rău că nu prea mai am multe de spus,
dar ce bucurie am, Doamne, că Te-am întâlnit!
Nici vreme nu prea mai am.
Momentul atacului e în câteva clipe.
Știindu-Te însă aproape, nu mai tremur.

Semnalul! Trebuie să plec, Doamne.
Atât, însă, vreau să știi, ți-o spun în fugă:
dogorește în mine inima pentru Tine!
Iar cum, după toate semnele, lupta va fi cruntă,
cine știe, cine știe dacă în noaptea aceasta nu voi bate la ușa Ta!?
Deși nu am fost prietenos cu Tine până acum,
îndrăznesc să Te întreb: Ai vrea să mă aștepți în prag?
Prea mândru până ieri să scot un vaiet,
Nu mă rușinez de lacrimile ce mi le stoarce durerea
că nu Te-am cunoscut tot de-a lungul vieții mele.

„La revedere, Doamne!”

Straniu: de când Te știu,
moartea nu mă mai înspăimântă.

CODUL BUNELOR MANIERE – simplu

  1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
  2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.
  3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.
  4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.
  5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
  6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.
  7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.
  8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!
  9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
  10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.
  11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.
  12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.
  13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.
  14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.
  15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.
  16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.
  17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!
  18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.
  19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.
  20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.
  21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.
  22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.
  23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!
  24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea
    Ambalajul unui dar este foarte important.
  25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
  26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.
  27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”
    Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”
  28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.
  29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
    Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
  30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
  31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
  32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
  33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
  34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
  35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
  36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
  37. „O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.