Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia, tatăl, bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le putea oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru pe la vecini.

       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg însă, după lungi discuţii, noaptea în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câştiga o să termine Academia, după 4 ani, îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind, de asemenea, la mină.

       Într-o duminică, după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi, timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină, pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă, lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-și împlinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu „nu, nu, nu”.

       În final, Albert s-a ridicat ştergându-și lacrimile de pe obraji, a privit spre figurile care îi erau atât de dragi, și ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: „Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.”

       Mai mult de 450 ani au trecut de-atunci… Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 

       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul făcut, Albrecht Dürer a pictat mâinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer ale fratelui său…

Şi-a denumit opera simplu: „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a desc

his imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii: „Mâini în rugăciune”.

       Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur. 

Mâini în rugăciune – Albrecht Dürer

Anunțuri

Fața de masă

Un tânăr preot și soția lui, trimiși la prima lor parohie, ajung acolo într-o zi de octombrie și constată că biserica este într-o stare deplorabilă… Plini de entuziasm, își propun să o restaureze până în Ajunul Crăciunului, când vor să organizeze prima slujbă…
Muncesc din greu, repară pereții, tâmplăria, refac picturile, curață și… termină totul pe 18 decembrie!
Pe 19 decembrie însă, începe o vijelie cumplită, care desprinde o bucată din acoperiș, iar apa scursă le distruge o porțiune mare dintr-un perete lateral…
Întristat că trebuie să amâne slujba de inaugurare, preotul pleacă spre casă, dar pe drum se oprește la o licitație în scopuri caritabile și acolo îi atrage atenția o față de masă brodată, de o mare finețe, care avea în mijloc o cruce; își dă seama că are exact dimensiunea porțiunii de perete avariat, o cumpără și se întoarce la biserică. Între timp începuse să ningă, iar în stație zărește o doamnă în vârstă, care tocmai pierduse autobuzul. O invită să-l aștepte următorul autobuz în biserică, iar el începe să fixeze fața de masă pe peretele avariat. Doamna așteaptă absentă într-un colț; deodată își ridică ochii și, șocată, îl întreabă pe preot de unde are fața de masă cu inițialele ei (EBG)… Îi povestește apoi că ea o brodase, în Austria, în urmă cu 35 de ani, în timpul războiului. La venirea naziștilor a fost nevoită să plece în grabă și și-a lăsat în urmă soțul, care a fost arestat și trimis în lagăr… fiind ultima dată când l-a mai văzut… Impresionat, preotul vrea să-i returneze fața de masă, dar ea îi spune că e mai bine să rămână în biserică…
Tot ceea ce a mai putut să facă a fost să o conducă pe doamna întristată acasă…
Slujba de inaugurare a bisericii a avut loc, iar la final, preotul își conduce spre ieșire noii enoriași. Când revine observă pe un scaun un domn în vârstă, cu ochii pironiți pe fața de masă atârnată de perete… Bărbatul îi povestește îndurererat că fața de masă fusese brodată de soția lui, care dispăruse pe timpul ocupației naziste și o credea moartă… Preotul îl roagă să-l însoțească într-o scurtă plimbare cu mașina și îl duce la domiciliul bătrânei doamne, unde asistă la cea mai impresionantă revedere de Crăciun…
(Intâmplare adevărată povestită de un preot pentru a ilustra „misterioasele căi ale Domnului”)