Psalmul 139

Doamne, Tu mă cercetezi de-aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.

Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde.

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!”, iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul, ca lumina.

Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.

O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtați-vă de la mine, oameni setoși de sânge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îți iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmașii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc și să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ura desăvârșită; îi privesc ca pe vrăjmași ai mei.

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!

Ștefania

Anunțuri

Poveste din război

„Răul este lipit de inima omului. Noi toți purtăm în inimă „firea păcătoasă” pe care am moșteni-o de la Adam – o înclinație spre egoism și răutate, care, dacă nu e controlată prin prezența Duhului lui Dumnezeu, poate să o ia razna și să distrugă atât viața noastră, cât și a celor din jur.

Să-I mulțumim însă lui Dumnezeu că salvarea Sa nu se adreseză numai poporului Israel. Fiecare femeie și fiecare bărbat poate alege azi să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fii evreu ca să primești salvarea. Dumnezeu, în dragostea Lui nesfârșită, toarnă Duhul Său Sfânt peste toți cei care se întorc la El și cred în El. Astfel, se „topește” răul ce sălășluiește în inima omului și este transformat de dragostea lui Dumnezeu, iar Duhul Său Sfânt se revarsă asupra celor răscumpărați din păcat.

Daniel Christiansen povestește despre o rudă de-a sa, un soldat român pe nume Gheorghe Ana, care a luptat pe front în cel de-al doilea război mondial. Era în 1941 și trupele inamice invadaseră provincia românească Basarabia, pătrunzând în Moldova. Gheorghe și tovarășii lui de arme erau tare speriați. Gloanțele șuierau în jurul lor și obuzele zguduiau pământul. Peste zi, Gheorghe căuta să se liniștească citind din Biblie, dar la venirea nopții nu mai putea face nimic decât să stea ghemuit la pământ rememorând versete pe care le învățase în copilărie.

Într-o zi, în timpul unui tir de focuri inamice, Gheorghe a fost despărțit de restul companiei sale. Cuprins de panică, s-a afundat tot mai adâc în pădure până când, lângă trunchiul unui copac uriaș, a adormit epuizat. A doua zi, încercând să-și găsească tovarășii, s-a îndreptat cu prudență în direcția frontului, ascunzându-se la umbra copacilor, ciugulind dintr-un colț de pâine și potolindu-și setaea cu apă din pârâuri. Apropiindu-se de locul unde se dădeau luptele, și-a luat pușca de pe umăr, a tras piedica și a început să se uite atent după inamici, cu nervii încordați la maxim. La nici douăzeci de metri depărtare se ivi brusc un rus.

Toate gesturile curajoase pe care le repetasem în mintea mea s-au evaporat într-o clipă. Mi-am aruncat pușca la pământ și m-am aruncat în genunchi , mi-am îngropat fața în palmele transpirate și am început să mă rog. În timp că mă rugam, așteptam să simt pe tâmplă țeava puștii soldatului rus.

Am simțit o atingere ușoară pe umăr, aproape de gât. Mi-am deschis ochii încet. Adversarul meu îngenunchease în fața mea și pușca sa zăcea pe jos. Niciunul dintre noi nu înțelegea nimic din cuvintele celuilalt, dar cu toate astea ne-am putut ruga împreună. Ne-am încheiat rugăcunea cu două cuvinte care nu aveau nevoie de nicio traducere: „Aleluia… Amin!”

Apoi, după ce ne-am îmbrățișat printre lacrimi, ne-am îndreptat fiecare în altă direcție, către marginea luminișului, și am dispărut printre copaci.”

Meditând,
Ștefania

Tânjind după întoarcerea lui Hristos

Una din cele mai emoționante povești pe care le-am auzit cu personae care așteaptă întoarcerea liderului lor este cea a exploratorului Sir Ernst Shackleton. În 8 augus 1914, într-o zi de sâmbătă, la o săptămână după ce Germania a declarat război Rusiei, douăzeci și nouă de bărbați s-au îmbarcat pe o corabie cu trei catarge în Plymouth, Anglia, pornind într-o expediție în Antarctica, petri a devein primii exploratory care aveau să străbată pe jos acest continent. Sir Ernst Shackleton își recrutase echipajul printr-un anunț care suna a avertisment: „Cut bărbați pentru o călătorie primejdioasă. Salarii mici. Frig cumplit. Luni întregi de întuneric beznă. Pericol permanent. Nu există garanția că vă veți întoarce teferi. Faimă și onoruri în caz de reușită.”

Shackleton nu numai că era un om sincer (oamenii săi au trecut, într-adevăr, prin toate greutățile menționate), dar era și un lider priceput și un adevărat erou. Oamenii îi spuneau „Șeful”, deși el nu considerase niciodată că titlul acesta i se și cuvine. Muncea cot la cot cu ceilalți membri ai echipajului, reușind să consolideze unitatea acestuia, la bordul corabiei p care o botaezase, inspirit, Endurance (rezisteță îndelungată). În luna ianuarie 1915 vasul a rămas prins între sloiurile de gheață și, în cele din urmă s-a scufundat, punându-i pe oameni în situația de a-și instala cortul pe banchiză-o platformă de gheață care plutea liber. Shackleton își punea oamenii la muncă în timpul zilei, iar noaptea se distrau. Jucau fotbal pe gheață, cântau împreun și se întreceau cu săniile trase de câini.Aici, în cortul de pe banchiză și-a dovedit Shackleton talentul de lider. El a renunțat de bună voie la sacul său de dormit îmblănit, în favoarea unuia dintre membrii echipajului și le servea personal oamenilor câte o ceașcă de lapte cald în fiecare dimineață.

În aprilie 1916, banchiza pe care își întinseseră cortul, tot mai subțiată, era pe punctul de a crăpa, silindu-i să își caute refugiul pe Insula Elephant, aflată în apropiere. Știind că nu prea existau șanse să primească ajutor de pe acea insulă pustie, Shackleton și încă cinci membri ai echipajului s-au urcat într=o barcă de salvare de 7,5 mmetri, cu care aveau de gând să străbată aproape o mie cinci sute de kilometri de ocean, sperând, mai degrabă decât promițând, să revină cu ajutoare. În cele din urmă, în data de 30 august, la capătul unei călătorii neobosite de 105 zile și după alte trei încercări eșuate, Shackleton s-a întors ca să-și salveze oamenii, devenind un erou în ochii acestora.

Dar poate că adevăratul erou al acestei povestiri este Frank Wild. În calitatea sa de adjunct al comandantului, Wild a rămas la conducerea echipajului în absența lui Shackleton. El a menținut rutina instituită de Șeful. Încredința sarcinile zilnice, servea masa, cânta și îi îndemna și pe ceilalți să i se alăture, organiza întreceri sportive, într-u cuvânt, ridica moralul oamenilor. Deoarece „exiata permanent pericolul ca tabîra să fie îngropată de zăpadă… și să devină invizibilă de pe mare, așa încât echipajul de salvare i-ar fi căutat zadarnic”, Wild își punea întruna oamenii să înlăture nămeții cu lopata.

Se înțeleseseră ca, la apropierea de insulă, cei de pe vasul de salvare să tragă un foc de armă, dar după cum a mărturisit Wild, „de multeori s-a întâmplat ca sloiurile de gheață să se prăbușească și, în cădere, să producă un zgomot asemănător focului de armă, pe care noi l-am luat drept semnalul mult așteptat, așa că după o vreme nu am mai dat crezare acestor sunete”. Însă el nu și-a pierdut niciodată speranța că Șeful se va întoarce după ei.Încrezător, Wild păstra o cantitate mică de kerosen și de combustibil uscat căruia să îi dea foc pentru a indica locul unde se află, în „ziua minunată” când aveau să fie salvați.

Când Shackleton s-a întors, în cele din urmă, pe n spărgător de gheață chilean, în tabără mi rămăseseră provizii pentru cel mult patru zile Shackleton personal a străbătut de mai multe ori apele înghețate, într-o mică barcă de salvare, pentru a-și transfera echipajul în siguranță. În mod miraculos, ceața plumburie s-a ridicat suficient încât tot echipajul să fie îmbarcat pe vasul de salvare într-o oră.

Mai târziu Shackleton a a flat de la oameni cum de fuseseră pregătiți să părăsească tabăra atât de rapid și și-a notat următoarele: „După două săptămâni de la plecarea mea, Wild își strângea sacul de dormit în fiecare dimineață, spunându-le oamenilor: «Pregătiți-vă lucrurile, băieți, s-ar putea ca Șeful să se întorcă azi». Și iată că într-o bună zi, ceața s-a ridicat și au zărit corabia pe care o așteptau de patru luni de zile.” „Așteptarea încrezătoare a lui Wild s-a dovedit a fi molipsitoare”, așa că toți oamenii erau pregătiți când a sosit ziua plecării.

Echipajul naufragiat al lui Shackleton a sperat cu încăpățânare că liderul lor se va întoarce după ei și au așteptat cu nerăbdare acea zi. Dar oricât de destoinic și de devotat ar fo fost Shackleton, oamenii să nu puteau fi siguri că se va întoarce. Era, la urma urmelor, un simplu om care avea de înfruntat forțe pe care nu le putea controla, așa că știau că e posibil să nu se mai întoarcă. Spre deosebire de echipajul acesta disperat, noi avem o promisiune infailibilă că omnul nostru Se va întoarce. În cazul nostru nu e vorba de o speranță vagă sau de o așteptare neîntemeiată, căci Domnul nostru este Creatorul și Stăpânul lumii, iar promisiunea Sa e la fel de sigură ca însăși existența Sa.

Ștefania

Capul Lui încununat cu multe cununi împărătești…

„Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur.” Apocalipsa 19:12

Ioan descrie ceea ce vede în descoperirea ce i-a făcut-o Însuși Domnul Hristos. Apostolul vede creștetul Hristosului care se va reîntoarce pe pământ că este încoronat cu multe cununi, ceea ce dovedește statutul Său absolute suveran, de Împărat al împăraților și Domn al domnilor – rege incontestabil al întregii lumi. Știindu-L suveran, noi creștinii trebuie să avem inima plină de pace. Teama trebuie să fugă de la noi! Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez din secolul al nouăsprezecelea a descris liniștea și siguranța ce decurg din suveranitatea lui Hristos astfel:

„Sunt convins că nu există nicio altă doctrină mai încântătoare pentru un creștin decât cea a suveranității absolute a lui Hristos. Mă bucur că nu suntem lăsați în voia sorții, că nimic nu se întâmplă fără rost, ci Hristos domnește peste toate. Dacă aș crede că există în iad un diavol care nu e cârmuit de Hristos, mi-ar fi teamă că acel diavol mă poate nimici. Dacă aș crede că există vreo circumstanță în lumea asta care să nu se afle sub controlul lui Hristos, m-aș teme că acea circumstanță mă poate distruge. Ba mai mult, dacă ar fi în cer vreun înger care să nu-I fie supus lui Dumnezeu, aș tremura chiar și în fața lui. Dar atâta timp cât Hristos este Împăratul împăraților și eu sunt un frate al Său, pe care El îl iubește, Îi dau Lui toate grijile mele, căci știu că Îi pasă de mine: și, cuibărit la sânul Său, sufletul meu se odihnește, încrezător și liniștit.”

Ștefania

La Mulți Ani, 2015!

Anul Nou s-a furișat până la mine. Mi-a trimis o șoaptă mai dinainte, cum că vine pe urmele celui care abia se încheie și trebuie să-mi închei afacerile cu acesta… Așa că, n-am avut încotro, mi-am luat inima-n dinți și am încercat să rememorez anul 2014…

Am stat deoparte o vreme, poate chiar câteva zile. Se poate spune că fiecare gând, în timp ce făceam toate lucrurile, prin casă sau la sericiu, mi-a fost cuprins de amintiri și de multe ori am plâns, dacă nu pe față, în sufletul meu!  Din nefericire pentru mine am în bagajul de amintiri, mult prea multe „lucruri” care mă fac să roșesc, la gândul că Cineva a văzut și a auzit totul.

Mi-am îndreptat gândul să-mi cer iertare și am găsit înțelegere, mai mut, am găsit iertare, ceea ce m-a făcut să merg mai departe și să cer putere să nu mai fac acele lucruri, să nu mai spun acele cuvinte, am avut curajul să-I cer să-mi curățească gândurile, și să mă umple de gândul care vine din El, gândul care era și în Hristos:

„Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar.” (din Filipeni 2)

E multă mângâiere pentru sufletul meu să am acest sfat…

Și încă, în ultima zi a anului 2014, Dumnezeu a avut grijă să-mi vorbească extrem de liniștitor:

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13)

Mulțumesc!
Doamne-ajută-mă!

Ștefania

 

Crăciunul – Nașterea Mântuitorului – sărbătoarea dragostei…

Mi-a plãcut în mod deosebit:

Crăciunul, sărbătoarea dragostei, a bucuriei şi a păcii.
Crăciunul, sărbătoarea familiei.
Cea mai tihnită perioadă a anului.
În ochii strălucitori ai copiilor se odihneşte lumina blândă a lumânărilor.
Miroase a mere coapte, a scorţişoară şi a nuci.
Toate generaţiile revin în bună înţelegere, la armonia străvechilor colinde…

Poftim? Nu se potriveşte cu secolul nostru?

Ah, da!… Crăciunul, marea sărbătoare a consumerismului.
Crăciunul, sărbătoarea certurilor în familii şi triumful ulcerului gastric.
Perioada cea mai stresantă a anului. În ochii pofticioşi ai copiilor se oglindesc vitrinele încărcate de marunţişuri electronice, toate la preţuri exorbitante!
Din toate difuzoarele se revarsă ritmuri de prost gust şi de inimă albastră.
Toate generaţiile se strâng, în bună înţelegere, în jurul catalogului de mărfuri…

Hmmm… cum se mai schimbă vremurile!…

Daca e să ne gândim bine, Crăciunul este Sărbătoarea Naşterii Domnului Isus. El, Isus a devenit om, cu tot ce implică aceasta, prin urmare a avut şi o zi de naştere, chiar dacă nu ştim cu exactitate când anume S-a născut, chiar dacă ziua a fost aleasă arbitrar.

Unii spun că, defapt, Crăciunul vine să înlocuiască o sărbătoare păgână a luminii şi că de aceea ar trebui respins. Însă, părerea mea este că data naşterii Domnului Isus a fost stabiliă în mod conştient astfel încât să coincidă cu sărbătoarea păgână, pentru a o înlătura pe aceasta, definitiv. Şi, la urma urmei, nu este o ilustraţie grăitoare a faptului că sărbătorim naşterea Mântuitorului, încolţirea unei noi speranţe, în cea mai întunecată perioadă a anului?

Problema e cum anume sărbătorim?!

Indiferent cât de liniştită sau de zgomotoasă va fi sărbătoarea, indiferent cât de multe sau de puţine cadouri vom avea de despachetat, totuşi, cel mai preţios dar ne-a fost oferit nouă tuturor, de Însuşi Dumnezeu, în Persoana Domnului Isus pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu şi eliberarea de întreaga vină a păcatului. Şi aceasta nu numai într-o zi de Crăciun, ci în fiecare zi, pe parcursul întregului an! Nu-i acesta un motiv de sărbătoare?

Prin urmare, Crăciun fericit şi Sărbători binecuvântate!

Ștefania

Gânduri…

„Dacă aș putea să o iau de la capăt și să îmi cresc din nou copilul i-aș dezvolta respectul de sine și mi-aș construi casa mai târziu. Aș picta cu degetul mai mult decât să arăt cu degetul. Aș încerca să corectez mai puțin dar să comunic mai mult. Mi-aș lua ochii de pe ceas și aș privi mai mult cu ei în jurul meu. Aș face mai multe călătorii și aș lansa mai multe zmee. M-aș opri din joacă și m-aș adânci serios în joc. Aș alerga mai mult pe câmpuri și aș contempla mai multe stele. Aș împărți mai multe îmbrățișări decât cicăleli.” – Diane Loomans

„Un părinte descoperă cât de puține lucruri știe atunci când copilul lui începe să îi pună întrebări.” – Richard L. Evans

„Doare atât de rău să fii părinte, nu-i așa? Păcat că știm asta doar atunci când devenim părinți…”

„Bunătatea unui tată este mai înaltă decât un munte iar bunătatea unei mame mai adâncă decât marea.” – proverb japonez

Ștefania