Tânjind după întoarcerea lui Hristos

Una din cele mai emoționante povești pe care le-am auzit cu personae care așteaptă întoarcerea liderului lor este cea a exploratorului Sir Ernst Shackleton. În 8 augus 1914, într-o zi de sâmbătă, la o săptămână după ce Germania a declarat război Rusiei, douăzeci și nouă de bărbați s-au îmbarcat pe o corabie cu trei catarge în Plymouth, Anglia, pornind într-o expediție în Antarctica, petri a devein primii exploratory care aveau să străbată pe jos acest continent. Sir Ernst Shackleton își recrutase echipajul printr-un anunț care suna a avertisment: „Cut bărbați pentru o călătorie primejdioasă. Salarii mici. Frig cumplit. Luni întregi de întuneric beznă. Pericol permanent. Nu există garanția că vă veți întoarce teferi. Faimă și onoruri în caz de reușită.”

Shackleton nu numai că era un om sincer (oamenii săi au trecut, într-adevăr, prin toate greutățile menționate), dar era și un lider priceput și un adevărat erou. Oamenii îi spuneau „Șeful”, deși el nu considerase niciodată că titlul acesta i se și cuvine. Muncea cot la cot cu ceilalți membri ai echipajului, reușind să consolideze unitatea acestuia, la bordul corabiei p care o botaezase, inspirit, Endurance (rezisteță îndelungată). În luna ianuarie 1915 vasul a rămas prins între sloiurile de gheață și, în cele din urmă s-a scufundat, punându-i pe oameni în situația de a-și instala cortul pe banchiză-o platformă de gheață care plutea liber. Shackleton își punea oamenii la muncă în timpul zilei, iar noaptea se distrau. Jucau fotbal pe gheață, cântau împreun și se întreceau cu săniile trase de câini.Aici, în cortul de pe banchiză și-a dovedit Shackleton talentul de lider. El a renunțat de bună voie la sacul său de dormit îmblănit, în favoarea unuia dintre membrii echipajului și le servea personal oamenilor câte o ceașcă de lapte cald în fiecare dimineață.

În aprilie 1916, banchiza pe care își întinseseră cortul, tot mai subțiată, era pe punctul de a crăpa, silindu-i să își caute refugiul pe Insula Elephant, aflată în apropiere. Știind că nu prea existau șanse să primească ajutor de pe acea insulă pustie, Shackleton și încă cinci membri ai echipajului s-au urcat într=o barcă de salvare de 7,5 mmetri, cu care aveau de gând să străbată aproape o mie cinci sute de kilometri de ocean, sperând, mai degrabă decât promițând, să revină cu ajutoare. În cele din urmă, în data de 30 august, la capătul unei călătorii neobosite de 105 zile și după alte trei încercări eșuate, Shackleton s-a întors ca să-și salveze oamenii, devenind un erou în ochii acestora.

Dar poate că adevăratul erou al acestei povestiri este Frank Wild. În calitatea sa de adjunct al comandantului, Wild a rămas la conducerea echipajului în absența lui Shackleton. El a menținut rutina instituită de Șeful. Încredința sarcinile zilnice, servea masa, cânta și îi îndemna și pe ceilalți să i se alăture, organiza întreceri sportive, într-u cuvânt, ridica moralul oamenilor. Deoarece „exiata permanent pericolul ca tabîra să fie îngropată de zăpadă… și să devină invizibilă de pe mare, așa încât echipajul de salvare i-ar fi căutat zadarnic”, Wild își punea întruna oamenii să înlăture nămeții cu lopata.

Se înțeleseseră ca, la apropierea de insulă, cei de pe vasul de salvare să tragă un foc de armă, dar după cum a mărturisit Wild, „de multeori s-a întâmplat ca sloiurile de gheață să se prăbușească și, în cădere, să producă un zgomot asemănător focului de armă, pe care noi l-am luat drept semnalul mult așteptat, așa că după o vreme nu am mai dat crezare acestor sunete”. Însă el nu și-a pierdut niciodată speranța că Șeful se va întoarce după ei.Încrezător, Wild păstra o cantitate mică de kerosen și de combustibil uscat căruia să îi dea foc pentru a indica locul unde se află, în „ziua minunată” când aveau să fie salvați.

Când Shackleton s-a întors, în cele din urmă, pe n spărgător de gheață chilean, în tabără mi rămăseseră provizii pentru cel mult patru zile Shackleton personal a străbătut de mai multe ori apele înghețate, într-o mică barcă de salvare, pentru a-și transfera echipajul în siguranță. În mod miraculos, ceața plumburie s-a ridicat suficient încât tot echipajul să fie îmbarcat pe vasul de salvare într-o oră.

Mai târziu Shackleton a a flat de la oameni cum de fuseseră pregătiți să părăsească tabăra atât de rapid și și-a notat următoarele: „După două săptămâni de la plecarea mea, Wild își strângea sacul de dormit în fiecare dimineață, spunându-le oamenilor: «Pregătiți-vă lucrurile, băieți, s-ar putea ca Șeful să se întorcă azi». Și iată că într-o bună zi, ceața s-a ridicat și au zărit corabia pe care o așteptau de patru luni de zile.” „Așteptarea încrezătoare a lui Wild s-a dovedit a fi molipsitoare”, așa că toți oamenii erau pregătiți când a sosit ziua plecării.

Echipajul naufragiat al lui Shackleton a sperat cu încăpățânare că liderul lor se va întoarce după ei și au așteptat cu nerăbdare acea zi. Dar oricât de destoinic și de devotat ar fo fost Shackleton, oamenii să nu puteau fi siguri că se va întoarce. Era, la urma urmelor, un simplu om care avea de înfruntat forțe pe care nu le putea controla, așa că știau că e posibil să nu se mai întoarcă. Spre deosebire de echipajul acesta disperat, noi avem o promisiune infailibilă că omnul nostru Se va întoarce. În cazul nostru nu e vorba de o speranță vagă sau de o așteptare neîntemeiată, căci Domnul nostru este Creatorul și Stăpânul lumii, iar promisiunea Sa e la fel de sigură ca însăși existența Sa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s