Poveste din război

Răul este lipit de inima omului. Noi toți purtăm în inimă „firea păcătoasă” pe care am moșteni-o de la Adam – o înclinație spre egoism și răutate, care, dacă nu e controlată prin prezența Duhului lui Dumnezeu, poate să o ia razna și să distrugă atât viața noastră, cât și a celor din jur.

Să-I mulțumim însă lui Dumnezeu că salvarea Sa nu se adreseză numai poporului Israel. Fiecare femeie și fiecare bărbat poate alege azi să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fii evreu ca să primești salvarea. Dumnezeu, în dragostea Lui nesfârșită, toarnă Duhul Său Sfânt peste toți cei care se întorc la El și cred în El. Astfel, se „topește” răul ce sălășluiește în inima omului și este transformat de dragostea lui Dumnezeu, iar Duhul Său Sfânt se revarsă asupra celor răscumpărați din păcat.

Daniel Christiansen povestește despre o rudă de-a sa, un soldat român pe nume Gheorghe Ana, care a luptat pe front în cel de-al doilea război mondial. Era în 1941 și trupele inamice invadaseră provincia românească Basarabia, pătrunzând în Moldova. Gheorghe și tovarășii lui de arme erau tare speriați. Gloanțele șuierau în jurul lor și obuzele zguduiau pământul. Peste zi, Gheorghe căuta să se liniștească citind din Biblie, dar la venirea nopții nu mai putea face nimic decât să stea ghemuit la pământ rememorând versete pe care le învățase în copilărie.

Într-o zi, în timpul unui tir de focuri inamice, Gheorghe a fost despărțit de restul companiei sale. Cuprins de panică, s-a afundat tot mai adâc în pădure până când, lângă trunchiul unui copac uriaș, a adormit epuizat. A doua zi, încercând să-și găsească tovarășii, s-a îndreptat cu prudență în direcția frontului, ascunzându-se la umbra copacilor, ciugulind dintr-un colț de pâine și potolindu-și setaea cu apă din pârâuri. Apropiindu-se de locul unde se dădeau luptele, și-a luat pușca de pe umăr, a tras piedica și a început să se uite atent după inamici, cu nervii încordați la maxim. La nici douăzeci de metri depărtare se ivi brusc un rus.

Toate gesturile curajoase e care le repetasem în mintea mea s-au evaporat într-o clipă. Mi-am aruncat pușca la pământ și m-am aruncat în genunchi , mi-am îngropat fața în palmele transpirate și am început să mă rog. În timp că mă rugam, așteptam să simt pe tâmplă țeava puștii soldatului rus.

Am simțit o atingere ușoară pe umăr, aproape de gât. Mi-am deschis ochii încet. Adversarul meu îngenunchease în fața mea și pușca sa zăcea pe jos. Niciunul dintre noi nu înțelegea nimic din cuvintele celuilalt, dar cu toate astea ne-am putut ruga împreună. Ne-am încheiat rugăcunea cu două cuvinte care nu aveau nevoie de nicio traducere: „Aleluia… Amin!”

Apoi, după ce ne-am îmbrățișat printre lacrimi, ne-am îndreptat fiecare în altă direcție, către marginea luminișului, și am dispărut printre copaci.

Anunțuri

Un gând despre „Poveste din război

  1. Pingback: Cui nu-i place leapșa?… | Gânduri de primăvară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s