De Paște – Hristos a-nviat!

Dumnezeu, i-a iubit pe oameni atât de mult încât, la împlinirea vremii, pe pământ a venit Isus, Fiul lui Dumnezeu, născut din fecioara Maria, prin puterea Celui Prea Înalt. Naşterea Lui a fost poate cea mai umilă, a fost ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; dar în realitate atunci Dumnezeu cobora pe pământ cu întreaga Sa iubire. Atunci inima lui Dumnezeu prindea contur printre cei ca noi. Nu putem înţelege cum s-a putut întâmpla acest lucru dar Însuşi Dumnezeu ne spune de ce a făcut aşa: fiindcă ne-a iubit foarte mult pe fiecare. Dragostea lui Dumnezeu s-a coborât la noi prin Isus, pentru mântuirea noastră.

Domnul Isus a trăit în adevărate împrejurări istorice şi întreaga Lui viaţă este întreţesută cu persoane şi evenimente istorice. Domnul Isus S-a născut în cetatea Betleem şi a trăit în vremea lui Cezar August.

Domnul a fost în permanenţă în contact cu persoane a căror existenţă este confirmată în istorie, ca de pildă: profetul Ioan Botezătorul, Pilat din Pont, dregător sau cârmuitor în Iudeea, cu peoţii Ana şi Caiafa în Ierusalim, apostolii-pescari din Galileea şi alţii. Ca şi persoană istorică, Domnul Isus a fost un adevărat urmaş al lui David.

Naşterea, viaţa, suferinţele, moartea şi învierea Lui Isus, însăşi istoria vieţii Lui, este cea mai mare şi cea mai bine cunoscută istorie din istoria lumii. O istorie care a mişcat inimile şi vieţile oamenilor timp de milenii. De ce? Pentru că istoria lui Isus este istoria unei vieţi , istoria unei persoane în carne şi oase şi care a existat şi a trăit în cel mai vestit şi mai interesant veac din istoria omenirii: veacul cel dintâi al erei creştine. Isus S-a făcut asemenea oamenilor, dar fără păcat. El a fost carne şi oase şi sânge; El a ştiut ce-i oboseala, durerea şi moartea. El a fost ispitit în toate, dar fără să păcătuiască, ieşind din toate biruitor. Până la El, nimeni nu a câştigat o astfel de biruinţă fizică, morală şi spirituală. Şi, după ce a ieşit biruitor, a devenit pentru toţi cei ce-L ascultă „urzitorul unei mântuiri veşnice.”

În timpul lui Isus, Palestina avea trei provincii principale: Iudeea, Samaria şi Galileea. Galileea era provincia de Nord a Palestinei şi oraşul Nazaret era unul dintre oraşele principale ale provinciei. Cetatea sau oraşul Nazaret era situat într-o regiune deluroasă aproape de centrul Galileii. Oraşul era aproape ascuns între dealuri şi era neînsemnat în lumea veche, dar cu toate acestea era la răscrucea drumurilor lumii greco-romane. Prin Nazaret trecea şi se perinda aproape o întreagă lume: soldaţi romani, filozofi greci, profeţi evrei, preoţi egipteni, negustori arabi şi alţii.

În Nazater, fără îndoială, Isus a gustat bucuriile şi necazurile, dulcele şi amarul vieţii omului pe pământ, pregătindu-Se pentru misiunea Sa. Acolo, în Nazaret, a trăit şi a crescut Isus, în sărăcie, umilinţă şi în ascultare de părinţi. Acolo, Isus era cunoscut ca „fiul tâmplarului din Nazaret”, uce-nicia Lui în atelierul de tâmlărie al lui Iosif a fost naturală şi cu adevărat necesară. Se presupune că mai târziu El Însuşi a devenit tâmplar. Probabil că după moartea lui Iosif, toată sarcina pentru întreţinerea familiei numeroase, a căzut pe umerii lui Isus. În sfârşit, de aici din Nazaret, Isus a plecat şi a coborăt spre râul Iordan ca să Se boteze şi apoi să urce spre Ierusalim ca să sufere pentru mântuirea lumii.

După plecarea din Nazaret, Isus ajunge la locul unde Ioan Botezătorul predica şi boteza, şi a cerut să fie botezat şi El, dar Ioan căuta să-L oprească. „Lasă-Mă acum căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” îi răspunde Isus lui Ioan. şi Ioan L-a botezat, iar pe când se ruga Isus s-a deschis cerul şi  Duhul Sfânt al lui Dumnezeu S-a pogorât în chip de porumbel peste El. Vocea Tatălui  s-a auzit din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Prea Iubit, în care îmi găsesc plăcerea.” Ioan Botezătorul a spus  despre Isus: ” Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii…”.

Botezul a fost un prim pas important, necesar, divin şi mesianic. El dorea să împlinească toată voia lui Dumnezeu, tot aşezământul Său. Isus începe misiunea mesianică printr-un botez al apei, dar o va sfârşi printr-un botez al morţii. El a fost gata pentru amândouă.

Evangheliile ne spun că imediat după botez, Isus, plin de Duhul Sfânt S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de deavolul timp de patruzeci de zile.

Pustia ispitirii, era Pustiul Iudeii, care se întinde la Răsărit şi Miazăzi de oraşul Ierusalim şi de-a lungul coastei apusene a Mării Moarte. Pustiul Iudeii era o regiune înspăimântătoare în Palestina, este un ţinut sălbatic şi nicicând locuit, fără izvoare de apă şi fără nici un pic de verdeaţă, plin de prăpăstii şi râpe. În acest loc părăsit, uscat şi parcă blestemat se dădea drumul „ţapului ispăşitor, ţapul pentru Azazel” în timpul Vechiului Testament, simbol al curăţirii de păcate a întregii tabere, în acea vreme.

După ce L-a ispitit în toate felurile, deavolul a plecat de la El, până la o vreme.

Timpul în care a trăit Isus pe pământ a fost caracterizat în manifestări demonice şi înverşunate din partea celui rău împotriva vieţii şi persoanei lui Isus. Era inevitabilă această ofensivă împotriva lui Mesia, această ciocnire între Lumina lumii şi puterile întunerecului. Ispitirea în pustie este numai o mică parte din această ofensivă generală a deavolului contra lui Isus Fiul lui Dumnezeu. În pustie a fost numai o luptă câştigată de Isus, dar nu sfârşitul războiului sfânt, pentru că cel rău nu se dă bătut uşor, nici nu admite uşor înfrângerea. El nu se predă nici o dată. Deavolul schimbă doar metodele de atac şi strategia. Deavolul L-a atacat pe Isus, încă de când a fost conceput de către Duhul Sfânt, în pântecele maicii Sale. El a continuat să atace, să lupte, să se împotrivească lui Isus şi să-L ispitească, tot restul vieţii Lui, în multe rânduri şi în multe chipuri. De pildă: deavolul L-a atacat şi L-a ispitit pe Isus prin duşmanii Lui, prin prietenii falşi, prin prietenii adevăraţi dar ignoranţi faţă de uneltirile deavolului, prin cei doisprezece şi chiar prin Petru, căruia Isus i-a zis o dată: „Înapoia Mea, Satano!”

La şoaptele ispititorului, Isus a răspuns doar cu cuvântul Scripturii, refuzând să accepte metodele de lucru ale deavolului. Alegea întotdeauna calea şi spiritul lui Dumnezeu de a rezolva lucrurile. Cu alte cuvinte, Isus S-a folosit de puterea făcătoare de minuni numai în folosul altora, numai pentru interesele Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, şi pentru slava Tatălui Său. Niciodată Isus nu se va folosi de această putere de sus în interes personal ci într-un chip miraculos, supranatural, va hrăni mulţimi mari de oameni, va vindeca oameni de diferite boli, îi va tămădui şi-i va izbăvi de puteri demonice, redându-i societăţii în depline facultăţi mintale. Isus nu S-a folosit niciodată de puterea sfântă pentru Sine Însuşi, de acea El a cunoscut condiţia umană în cele mai profunde sensuri: a cunoscut ce înseamnă foamea, setea, oboseala şi alte lipsuri materiale. De aceea Isus, Fiul lui Dumnezeu este atât de necesar şi suficient pentru mântuirea omului de păcatele sale.

Îndată după botez şi ispitirea în pustie, Isus S-a întors în Galileea şi a început să propovăduiască şi să zică „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!”. Isus era gata de lucru, gata să se ofere poporului, gata să se arate ca Mesia sau Hristosul lui Dumnezeu, Cel promis încă din Vechiul Testament. Pentru împlinirea lucrării pe care a venit s-o facă aici pe pământ, Isus a umblat şi a călătorit prin toată ţara, învăţând pe oamenii dornici să-L asculte şi care se înghesuiau cu miile în jurul Lui. Îi învăţa în felul Său, cu autoritate şi întotdeauna nou şi original, că în prezenţa lui Dumnezeu se poate ajunge numai prin El. Îi învăţa cum trebuie să se poarte unii cu alţii pentru a fi cu adevărat plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Norodul era fascinat de puterea cu care Isus îi vindeca de diferitele lor neputinţe şi după ce au fost hrăniţi în mod miraculos, aproape cinci mii de oameni doar cu cinci pâini de orz şi doi peşti, Îl căutau neputincioşi, iar când L-au găsit în sfârşit, I-au zis: „Învăţătorule, când ai venit în locul acesta?” Drept răspuns Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că Mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.” Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.” „Ce semn faci tu, deci, ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştrii au mâncat mană în pustie, după cum este scris:’Le-a dat să mănânce pâine din cer’. Isus le-a răspuns: „Adevărat, adevărat, vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa.” „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine!” Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine, nu va înseta ni-ciodată! Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară; căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia celui ce M-a tri-mis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”… „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştrii au mâncat mană în pustie, şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac, şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” … „Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.” Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum.

Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred.” căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă. şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”  „Doamne,” I-a zis Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.

Domnul Isus a lovit cu biciul pe unii, a răsturnat mesele celor care făcuseră din casa de rugăciune o peşteră de tâlhari, a certat, a învăţat, a dezbătut, a contrazis autorităţile civile şi religioase, a dărâmat tradiţii vechi. El a predicat în duhul blândeţii şi i-a învăţat pe oameni iubirea lui Dumnezeu, Tatăl nostru care este în ceruri. În acelaşi timp Isus era aspru cu răul, păcatul şi cu Satana, în orice formă, chip şi înfăţişare. Pentru acest fapt, Satana L-a hărţuit şi L-a ispitit mereu.

Isus întrebuinţa metoda pildelor, epigrama, drama şi conversaţia prin întrebări şi răspunsuri. Curând, poporul a început să-L numească: Învăţătorul, prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, Domn şi Mesia, sau Hristosul lui Dumnezeu.

La nunta din Cana Galileii, Isus a făcut cea dintâi minune, schimbând apa în vin. Tot acolo şi atunci, Isus S-a descoperit celor dintâi ucenici ai Lui, într-un înţeles nou şi adânc şi ei au crezut în El. Dar odată cu faima şi reputaţia lui Isus ca Mesia se naşte şi se răspândeşte ura, mânia şi invidia fariseilor şi prigoana cărturarilor şi a preoţilor din Ierusalim.

Într-o zi Isus i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia, sau unul din prooroci.” „Dar voi”, le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu!”. Părerea oamenilor, contemporani cu Isus era neclară, nedreaptă şi ca de obicei, numai pe jumătate adevărată. Ei L-au pus în clasa proorocilor sau a oamenilor mari şi această părere nu L-a mulţumit pe Isus de aceea i-a întrebat pe ucenici care este părerea lor. Părerea personală a apostolilor Săi, Îl interesa foarte mult pe Domnul, mai mult chiar decât părerea oamenilor. Dorinţa Lui era ca urmaşii Săi să aibă convingeri personale, clare, drepte şi deosebite de ale mulţimii, căci ei erau „cei aleşi din mulţime”. Sosise timpul ca ucenicii să aibă păreri şi convingeri mai bune decât mulţimea în general, deoarece ei I-au fost prieteni de aproape, ei au mâncat şi au trăit împreună, însoţindu-L şi urmându-L în tot locul. La început cei doisprezece L-au urmat pe Isus ca pe unul din prooroci, ca pe un prieten al vameşior şi al păcătoşilor, ca pe un învăţător, acum Îl urmau ca pe Mesia, sau Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Petru a avut o revelaţie divină. Orice revelaţie divină trebuie experimentată şi însuşită personal de fiecare dintre noi. Fiecare trebuie să-L descopere pe Isus ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, şi, pentru el personal, ca Domn şi Mântuitor. În caz contrar, credinţa noastră va fi o credinţă moştenită şi nu însuşită personal. Petru L-a găsit pe Isus şi Isus l-a găsit pe Petru.

În zilele lui Pilat din Pont în istoria omenirii avea să aibă loc o mare cotitură, de bună seamă nu fără ştirea lui Dumnezeu, ci sub stricta Lui supraveghere.

Evreii se pregăteau să sărbătorească Praznicul Azimilor, să jertfească Paştele, aşa după cum îi învăţase Moise, încă din vremea robiei lor în Egipt.

În timpul cât Isus i-a învăţat pe ucenici le-a vorbit la un moment dat şi despre faptul „că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor şi din partea cărturarilor, ca să fie omorât şi a treia zi să învieze. „Isus a început să se descopere ca un Mesia în suferinţă, să vorbească despre patimile şi suferinţele Lui de la Ierusalim. Această descoperire neaşteptată şi surprinzătoare a produs confuzie, nelinişte şi proteste în rândul ucenicilor. Atunci Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!” Şi ucenicii, ca şi mulţimea aveau o idee despre Mesia, în ideile lor îl concepeau ca pe un Mesia politic şi militar, care va zdrobi jugul roman şi-i va alunga pe romani din ţară. Evreii credeau că venirea lui Mesia va fi urmată de cataclisme în natură, semne în cer şi pe pământ, învierea morţilor şi o judecată oarecare. Apoi ei credeau şi aşteptau ca Mesia, la sosirea Lui, să instaureze îndată teocraţia sau domnia personală şi directă a lui Dumnezeu pe pământ. Dar, ziceau fariseii: Mesia nu va veni decât atunci când tot Israelul va ţine Legea dată prin Moise, în toate amănuntele ei, cel puţin o zi. Poporul n-a aşteptat deloc un Mesia în suferinţă, care să pătimească şi să fie omorât în Ierusalim. Oamenii, şi nici ucenicii, care au devenit apostolii lui Isus, n-au avut loc în ideile şi planurile lor, pentru o cruce pentru Mesia sau pentru răstignirea şi moartea Lui. Evreii erau gata oricănd să primească şi să urmeze un Mesia politic, să-L urmeze în glorie şi putere la tron, să domnească, dar să nu sufere, să nu fie omorât, să nu fie răstignit. Şi apostolii au fost molipsiţi într-o măsură oarecare de acest fals mesianism, contrar Scripturilor. De aceea Petru I-a vorbit astfel lui Isus. Dar pentru Isus, suferinţele nu puteau fi omise, de aceea S-a întors spre Petru să-i răspundă: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine. Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor!” El trebuie cu orice preţ să meargă şi să pătimească la Ierusalim, pentru că Isus trebuia pe orice cale să facă voia Tatălui Său. Calea crucii, adică patimile şi moartea lui Isus în Ierusalim erau absolut necesare, proorocite în V. T. şi erau după voia Tatălui Său.

Călătoria lui Isus spre Ierusalim a durat un timp destul de lung, mai multe luni de zile, cu toate că distanţa de la Galileea până la Ierusalim era de aproximativ 100 de Km.

Isus a călătorit destul de încet, oprindu-Se ici şi colo, predicând, învăţând şi vindecând. Deşi cei doisprezece apostoli nu înţelegeau pe deplin chipul de Mesia în suferinţă al lui Isus, totuşi El era hotărât să meargă cu orice preţ la Ierusalim, „unde (El) trebuia să pătimească mult din partea bătrânilor şi din partea preoţilor celor mai de seamă”; unde avea să fie omorât şi a treia zi să învieze.

Se pare că îndată după decizia Sa de a merge la Ierusalim, Isus a început să simtă şi să trăiască agonia, să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Şi semnele acestei agonii anticipate au început să se vadă într-o formă misterioasă pe faţa Lui. Biblia ne spune că unii oameni au început să se teamă de El şi să nu-L mai primească în casele lor. (Luca 9:54)

În drum spre Ierusalim, Isus, înaintează încet spre culmea profetică a misiunii Sale. Cu toată popularitatea, minunile, predicile şi învăţăturile Lui, Isus nu uită scopul suprem al naşterii şi vieţii Sale şi anume: patimile şi moartea Sa, şi încă moarte de cruce.

            Intrarea lui Isus în Ierusalim este sărbătorită la noi în Duminica Floriilor. Urmează Săptămâna Patimilor care se sfârşeşte în Duminica Paştelor. Duminica Floriilor este duminica în care Isus a ajuns la Ierusalim și a intrat triumfător, aşa cum scriau profeţiile Scripturilor, în acest oraş.

Luca 19:28 – 48… După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se suia spre Ierusalim.

Când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi,

şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l, şi aduceţi-Mi-l.

Dacă vă va întreba cineva: „Pentru ce-l dezlegaţi?” să-i spuneţi aşa: „Pentru că Domnul are trebuinţă de el.”

Cei ce fuseseră trimeşi, s-au dus şi au găsit aşa cum le spusese Isus.

Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegaţi măgăruşul?”

Ei au răspuns: „Domnul are trebuinţă de el.”

Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe el, şi au aşezat pe Isus, călare deasupra.

Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum.

Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră.

Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer, şi slavă în locurile prea înalte!”

Unii Farisei, din norod, i-au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”

Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”

Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea,

şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi.

Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile:

te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”

În cele din urmă a intrat în Templu, şi a început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în el.

Şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea va fi o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari.”

Isus învăţa în toate zilele pe norod în Templu. Şi preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului căutau să-L omoare;

dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze.

Acum Isus se oferă pentru prima dată poporului Său ca Rege mesianic. De mai mulţi ani El se oferise evreilor şi le-a dat ocazia să-L vadă, să-L cunoască şi să-L primească, dar toate în zadar. Acum, în Duminica Floriilor a fost încă o ocazie sfântă în care evreii puteau să-L primească pe Isus din Nazaret ca pe Mesia, sau Hristosul lui Dum-nezeu. Evangheliile acordă acestei săptămâni, a Patimilor 28 de capitole din totalul de 89 de capitole cât cuprind cele patru Evanghelii: după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Domnul Isus a petrecut primele zile din această Săptămână a Patimilor mai mult în prezenţa mulţimilor care-L înconjurau, în curtea Templului din Ierusalim, în discuţie cu diferite partide religioase ale evreilor, farisei, cărturari, irodieni. Seara, Domnul Isus părăsea Ierusalimul, mergând în Betania, unde rămânea peste noapte, ca apoi, dimineaţa să se întoarcă în Ierusalim unde învăţa pe oameni şi dezbătea cu saducheii, fariseii şi irodienii adevărurile lui Dumnezeu. Le-a mai spus multe pilde cu învăţături profunde, cei care erau împotriva Lui căutau să-L prindă cu vorba, dar întotdeauna, Domnul era stăpân pe situaţie. Nimeni, nici o dată, nu I-a putut aduce vreo învinuire adevărată, nimeni nu L-a putut prinde cu vorba, pentru că Domnul vorbea adevărul, El Însuşi fiind Adevărul trimis în lume de către Dumnezeu Tatăl, pentru nici un om să nu mai umble în întunericul acestei lumi, să nu mai trăiască în minciuna deavolului, ci în adevărul lui Dumnezeu.

Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El. Cu toate că Domnul Isus le-a dovedit cu ce putere vindeca El pe toţi bolnavii, ologii, leproşii, orbii şi-i învia din morţi pe cei pentru care era rugat să o facă, cu toate că vorbirea lui era în aşa fel încât orice om dornic de cunoaşterea lui Dumnezeu putea s-o înţeleagă, totuşi, mulţi, s-au poticnit în El, urându-L şi dorind să-L omoare, pentru că după El mergea deja prea mult norod.

Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, căutau un mijloc cum să omoare pe Isus, însă se temeau de norod. Dar satana a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul, care era din numărul celor doi-sprezece. Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu căpeteniile străjerilor Templului, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat şi au căzut la învoială să-i dea bani. După ce le-a făgăduit că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea norodului.

Ziua de joi, Joia Mare a fost o zi plină de evenimente însemnate şi dramatice în viaţa lui Isus; mai întâi pentru că a fost o zi plină de cuvântări şi de cuvinte de rămas bun din partea Domnului faţă de ucenicii Săi.

Tot în această zi de joi Domnul Isus a instituit Cina cea de taină. Isus, ca unul care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt. Isus, în timpul cinei, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean, şi a început să spele picioarele ucenicilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru, şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Drept răspuns Isus i-a zis: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea. Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine!” „Doamne, I-a zis Simon Petru, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul” Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot, şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi!” căci ştia pe acel ce avea să-L vândă. După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi. Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura care zice: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine, a ridicat călcâiul împotriva Mea.” Vă spun aceste lucruri de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi că Eu sunt. Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”  …………..

„Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi, înainte de patima Mea, căci vă spun că de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” …………

Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” Şi ucenicul acela pe care-l iubea Isus L-a întrebat „Doamne, cine este?” Isus i-a răspuns: „Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da. Negreşit Fiul omului Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut! Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da, tu eşti!” i-a răspuns Isus. Şi a întins o bucăţică şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul. Cum a fost dată bucăţica, a intrat satana în Iuda. Isus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede!” Dar nimeni din cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste vorbe. Unii credeau că de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună să cumpere ce aveau trebuinţă pentru praznic, sau să dea ceva săracilor. După ce a luat bucăţica, a iaşit afară în grabă. Era noapte.

Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine, şi după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi după ce a mul-ţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu.”

„Acum, Fiul omului a fost proslăvit,” a zis Isus „şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată. Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus şi Iudeilor că, unde Mă duc Eu ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit şi Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe al-ţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.” „Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci; cum putem ştii calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!”

„Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi…”

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el”

„V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Vă las pacea, vă dau pacea Mea.  Nu-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Aţi auzit ce v-am spus: Mă duc şi Mă voi întoarce la voi”.

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tată-lui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.”

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii Săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.”

„Femeia, când este în durerile naşterii se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume. Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră. În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

După ce a vorbit astfel Domnul Isus, a ridicat ochii spre cer şi S-a rugat.

„Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat, şi ei au păzit cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine de la Tine. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Pentru ei mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu, este al Tău, şi tot ce este al Tău, este al Meu,- şi Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat, şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pirzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi mă sfinţesc, pentru ei, ca şi ei să fie sfinţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pa care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

După ce au cântat cântarea, au ieşit din odaia de sus şi din Ierusalim şi au plecat pe muntele Măslinilor poposind într-un loc îngrădit, numit Gheţimani.

Atunci şi acolo Isus a fost cuprins de o întristare de moarte, şi a început să se mâhnească foarte tare. Apoi a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat de trei ori, zicănd: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” şi sudoarea care-I brăzda faţa se făcuse ca nişte picături de sânge care cădeau pe pământ. Atunci I s-a arătat un înger ca să-L întărească.

Deodată…, din umbra măslinilor apare Iuda, vânzătorul care a venit să-L caute şi să-L vândă cu o sărutare. Iuda, nu era singur, ci cu el era o mulţime de oameni cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă, de cărturari şi de bătrâni ca să-L prindă pe Isus. Iuda, găsind pe Isus, i-a zis: „Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-a sărutat. Dar Isus i-a zis blând şi cu o adâncă întristare: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?”

Atunci, oamenii aceia au pus mâna pe Isus şi  L-au prins.

În acea clipă, toţi ucenicii au fugit şi L-au părăsit.

Pe Isus L-au dus la Marele Preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi cărturarii. Aceştia căutau vre-o mărturisire împotriva lui Isus, ca să-L omoare, dar nu găseau nici una, pentru că mulţ făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau.

Aceasta a fost ziua de joi.

Urmează Vinerea Mare. Iată în sfârşit ziua în care Isus este judecat, osândit şi îngropat. Ziua în care Isus a fost purtat de la Ana la Caiafa, şi de la Irod la Pilat pentru că toţi căutau oficial şi legal să afle o vină împotriva lui Isus, ca să-L condamne la moarte.

Procesul judecării a început vineri, înainte de a se face ziuă şi s-a terminat în câteva ore. Preoţii cei mai de seamă, bătrânii poporului, nici chiar guvernatorul roman Pilat, n-au găsit nici o vină care să-i poată îndreptăţii să-L condamne legal la moarte. „Ce pâră aduceţi împotriva omului acestuia?” a întrebat Pilat pe evrei. „Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El!”

Odată ce judecata s-a încheiat, Pilat se spală pe mâini, iar mulţimea aţâţată de strigătele preoţilor celor mai de seamă, strigă şi ea în gura mare: „Noi nu vrem pe Isus ci pe Baraba!” şi Baraba era un tâlhar. Atunci Pilat i-a întrebat: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul Iudeilor?” Ei au strigat: „Răstigneşte-L!” „Dar ce rău a făcut?” le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!” Pilat, cuprins de o mare frică, a hotărât să împlinească cererea poporului, deci a slobozit pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat ca să fie răstignit.

Pe la orele 12 dimineaţa, Isus era deja răstignit pe cruce, şi a atârnat pe ea până la ceasurile trei după amiază, când şi-a dat Duhul.

Răstignirea era o pedeapsă după metoda romană; o execuţie barbară, cruntă, plină de dureri şi de crâncenă agonie cu care romanii îi executau pe cei mai mari criminali şi pe cei mai vinovaţi tâlhari. De asemenea, răstignirea era asociată cu ruşine, înjosire şi multă suferinţă fizică. De regulă, înainte de răstignire, cel osândit la moarte era torturat, biciuit şi supus la tot felul de batjocuri şi insulte. Adesea, nu puţini dintre cei condamnaţi la răstignire, mureau în chinuri mari şi ruşine, în timpul torturilor şi maltratărilor. Cei care nu mureau, erau siliţi îndată după aceste torturi să-şi ducă crucea mare şi grea până la locul de răstignire, urmaţi fiind, de obicei, de o mare mulţime gălăgioasă.

Isus a fost supus la toate acestea, a fost chinuit, bătut, ruşinat, batjocorit, insultat, pălmuit şi scuipat. Apoi a fost silit să-şi ducă crucea. Dar, pe cale, istovit şi slăbit de atâtea chinuri îndurate toată noaptea, Isus se împiedica şi cădea sub greutatea crucii. Fără a pierde vremea, soldaţii romani, iau din mulţime pe un om oarecare, Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, om care se întorcea de la câmp, şi-l silesc să ducă crucea Domnului, până la locul de răstignire, care în evreieşte se cheamă Golgota şi tălmăcit înseamnă „Locul Căpăţânii”.

Odată ajunşi la locul răstignirii, victima era întinsă pe cruce şi ţintuită. Cuie lungi şi ascuţite erau bătute prin picioarele şi mâinile celui răstignit. Apoi, crucea cu cel răstignit era ridicată şi înătlţată spre cer. Adeseori celui răstignit îi erau oferite băuturi de diferite mirodenii sau oţet, pentru

a-i uşura chinurile şi pentru a-i amorţi nervii. Şi lui Isus I s-a oferit o astfel de băutură, dar El a refuzat să o primească şi să o bea.

Adeseori, când răstignitul refuza să moară, romanii îi grăbeau moartea prin gâtuire, sfărâmarea oaselor genunchilor, şi străpungerea coastei cu suliţa. Tâlharilor răstigniţi împreună cu Isus li s-au sfărâmat genunchii. Lui Isus însă, I s-a străpuns coasta cu suliţa şi îndată „a ieşit din ea sânge şi apă”. Până şi în acest amănunt a avut grijă Dumnezeu să se împlinească ce era vestit prin prooroci despre moartea Domnului Isus, şi anume că nici un os nu I-a fost sfărâmat.

Vinerea Mare începuse cu un cer frumos şi senin. Dar, încetul cu încetul, soarele s-a întunecat, iar la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Natura se îmbrăca în doliu. Isus suferea pe cruce între doi tâlhari, iar Golgota răsuna de insulte, strigăte isterice, de gemete şi răcnete de barbari. Deodată în întuneric se aude o voce. E vocea lui Isus: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” …

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Apoi coboară o linişte grea… după care se înalţă ca o rugăciune cuvintele Nazarineanului: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul!” şi Isus Şi-a dat Duhul.

Întunericul a fost brăzdat de fulgere, pământul s-a cutremurat din temeliile lui, iar perdeaua din lăuntrul Templului din Ierusalim s-a rupt în două de sus până jos. Isus din Nazaret murise.

Sutaşul şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au vă-zut cutremurul de pământ şi cele întâmplate s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

Acolo erau şi multe femei, care priveau de departe, ele urmaseră pe Isus din Galileea, ca să-I slujească.

Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce şi să-L îngroape. Şi L-a îngropat într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă, mormânt în care nu mai fusese pus nimeni. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat. Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului.

În acest timp, trupul lui Iuda, vânzătorul, atârna între cer şi pământ, spânzurat de o cracă de măslin.

A doua zi care urmează după ziua Pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „după trei zile voi învia” . Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul, şi să spună norodului: „A înviat din morţi”. Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă, duceţi-vă de păziţi cum puteţi!” Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.

Pe când duşanii lui Isus petreceau în Ierusalim, bucurându-se că El nu mai este, iar ucenicii Îl plîngeau cu toţii ca pe un mort, Dumnezeu Îşi ducea la îndeplinire marele Său plan de salvare a omenirii prin moartea propriului Său Fiu.

Sabatul.  Isus zăcea mort, într-un mormânt astupat cu o piatră grea, sigilat şi păzit de soldaţi romani. Mama lui plângea.  Ucenicii rătăceau singuri, cuprinşi de frică, pe străzile Ierusalimului. O nelinişte mare şi tainică agita sufletele tuturor, atât ale prietenilor, cât şi ale duşmanilor lui Isus.

La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze, înspre ziua dintâi a săptămănii, Maria Magdalena şi celelalte femei au plecat să vadă mormântul. Femeile ziceau una către alta: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” şi iată că un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.

Mormântul era gol!

Când au auzit din gura femeilor cele aflate la mormânt, un val de frământare i-a cuprins pe ucenici. Şi o veste fulgerătoare a început să circule: „A înviat, după cum spusese!”

Necredința ce cuprinsese inimile amorțite ale ucenicilor se cutremură. Un freamăt de viață se dezmorțește și se dezlănțuie asemenea unei furtuni printre apostoli. În această trezire şi redeşteptare, cuvântul de ordine a fost: „A înviat Isus!” Şi iată, după ce au fost cuprinși de îndoială și au stat ascunși ca niște fricoși, ei redevin apostoli, martori şi martiri ai învierii lui Isus Hristos.

În această atmosferă de fierbere apostolică se desfăşoară o dramă zguduitoare: Isus începe să se arate prietenilor Lui. A apărut în faţa femeilor la mormânt, şi în faţa apostolilor în camera unde se adunau, cu uşile încuiate de frica iudeilor, le-a apărut celor doi în drum spre Emaus…

În Duminica Învierii, toată ziua, ucenicii Domnului, fiind parcă transfiguraţi de puterea şi lumina învierii Domnului Isus, își spuneau unul altuia: HRISTOS A ÎNVIAT !

Isus a venit pe pământ să înveţe, să predice, să vindece, să ajute, să caute pe cei pierduţi, pe cei umili şi să moară pentru păcătoşi. Cu toate acestea, la insistenţele preoţilor şi ale mulţimii mituite de preoţi, romanii L-au pironit pe cruce. Poporul, tot poporul a cerut moartea lui Isus, de frica preoţilor, dar de fapt ei L-au iubit şi-L urmaseră peste tot pe unde mergea. Acesta este mesianismul lui Isus.

Domnul Isus Hristos este Lumina lumii, care S-a pogorât din cer ca să ne lumineze mintea, pentru a-L vedea pe Dumnezeu şi bogăţia Lui veşnică; pentru ca să nu mai privim doar la noi înşine, la cei din lumea aceasta şi la bogăţiile trecătoare ale acestei lumi.

Dumnezeu Tatăl L-a dat la un moment dat al istoriei pe Isus Hristos, pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Atât de mult m-a iubit Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Lumina lumii. Şi într-o zi, Dumnezeu a pus această Lumină într-un sfeşnic. Într-un sfeşnic foarte ciudat: un sfeşnic în formă de cruce. Acolo pe dealul Căpăţânii. A fost aşezat acolo pentru ca întreg Universul să-L vadă şi să se adune în jurul acestei lumini, ca să se lumineze. Pentru ca să stea în lumină şi fiecare om să-şi vadă păcatele şi să se pocăiască de păcatele lui. Milioane de oameni au văzut această Lumină, s-au apropiat de ea şi lumina a pătruns în ei. Numai când eşti luminat de Isus Hristos îţi vezi păcătoşenia şi goliciunea vieţii.

Isus a murit acum vreo două mii de ani. Dar lumea întreagă încă nu şi-a revenit din acele zguduitoare şi crunte dureri care au lovit şi totodată au luminat inimile oamenilor. Isus a trăit nimai 33 de ani şi jumătate, dar în urma morţii şi învierii Lui, El a fost cunoscut ca Mesia sau Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a inspirat pe toţi oamenii prin puritatea spiritului şi prin perfecţiunea caracterului Său.

De asemenea, Isus a creat generaţii întegi de urmaşi, ucenici şi credincioşi ai Lui, pentru că moartea Lui a deschis orizonturi şi dimensiuni noi care aduc acea lumină profetică, ce deschide ziua de mâine a nemuririi şi a vieţii veşnice.

Când auzim de Isus, parcă simţim o adiere uşoară de vânt sfânt, parcă auzim o voce venind de pe tărâmul celălalt, descoperindu-ne adevărata dorinţă a sufletului nostru.

Moartea lui Isus a fost suprema manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de o lume păcătoasă, nenorocită şi comdamnată la moarte veşnică, din cauza păcatului.

Crucea de la Golgota este culmea dragostei divine, deoarece în moartea lui Isus sunt cuprinse, promise, descoperite şi realizate toate planurile, toate năzuinţele, toate binecuvântările eterne ale lui Dumnezeu în ceea ce priveşte omul.

De fapt, moartea lui Isus, era ţinta şi lucrarea eternă a lui Dumnezeu. Ce este Vechiul Testament dacă nu o istorie proorocită a morţii lui Isus, redescoperită şi descrisă în diferite chipuri şi feluri. Ce este Noul Testament dacă nu o istorie a suferinţelor şi morţii Lui, descoperită în puterea dinamică a primilor creştini.

Moartea lui Isus este descoperirea înţelepciunii lui Dumnezeu. Isus Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a pregătit şi a potrivit astfel lucrurile, ca păcatul să fie pedepsit în moartea lui Isus, dar păcătosul să fie mântuit în moartea lui Isus.

Odată, un mahomedan, pentru a-l impresiona pe un misionar creştin, i-a zis: „Vino să-ţi arăt puterea şi gloria mahomedanismului”, ş l-a dus la mormântul lui Mahomed, arătându-i moaştele profetului. Apoi l-a întrebat pe creştin să-i spună care este deosebirea cea mare între Mahomed şi Isus. „O, răspunse misionarul, deosebirea este foarte mare. Voi aveţi un domn în mormânt. Noi avem un mormânt gol, pentru că Domnul nostru  a înviat ş trăieşte de-a pururi.”

Lumea de a astăzi se aseamănă cu un om căzut într-o groapă adâncă şi murdară. Budha a trecut pe acolo, s-a oprit şi s-a uitat la omul din fundul gropii şi i-a zis: „Omule, singura cale ca scapi din groapă este să-ţi închipui că nu eşti acolo.” Omul din groapă a încercat să-şi închipuie, dar asta nu l-a ajutat la nimic. Apoi Confucius a trecut pe acolo: „Omule, i-a spus acest mare înţelept, ce stai acolo în groapă? Ieşi afară! Datoria ta de om este să ieşi din groapă.” A încercat sărmanul om să iasă dar în zadar. De câte ori încerca să se caţere, cădea înapoi şi mai adânc. Mahomed, profetul arabilor, privind la omul căzut în groapă, i-a spus aspru: „Nu e nici o speranţă pentru tine. Aşa ţi-e soarta să stai în fundul gropii. Orice încercare de scăpare e de prisos”. Moise, trecând pe acolo s-a uitat la cel din groapă şi i-a zis: „De ce nu te-ai păzit de păcat? Trebuia să te fereşti de groapă ca să nu cazi în ea. Acum blestemul Legii te-a ajuns.”

În sfârşit, Domnul Isus a trecut pe acolo. El a privit cu milă la omul din groapă şi i-a spus: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Apoi S-a pogorât în groapă la om, l-a luat în braţe, l-a ridicat şi l-a scos afară din groapă. Acesta este Isus, Mântuitorul!

  • dintr-o emisiune la RVE – de Paște 1998 –
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s